Celui care parcă nu a fost

Am uitat cum e să ai inima întreagă. Am uitat cum e să treacă veșnicie după veșnicie fără ca eu să mai am ceva de spus. Am învățat tăcere și am învățat pustiu. În inimă, în special. Am învățat să-mi ascult inima frângându-se în explozii asurzitoare și în fiecare zi mai tăcut decât în ziua de dinainte. Am învățat să-mi ucid amintirile, uitându-le. Am învățat și știu cum e să visez numai la zgomotul unor pași pe care nu-i voi auzi vreodată alergând pe podea. Am învățat să-mi oprim dragostea asta dezolantă și fără destinatar. Și, Doamne, cât mi-aș fi dorit să nu trebuiască să învăț toate astea.

E liniște și nu știu dacă e înainte sau după furtună. Pentru că-mi pare că nu are sfârșit. Gândurile mele bătrâne și nebune încearcă mereu să evadeze din lumea în care le țin prizoniere. Și în tot zgomotul asta enervant de liniștitor, mă întreb dacă mă mai aude cineva. Dacă mă mai vede cineva, când a-nceput așa de greu să-mi placă să fiu invizibilă. Și-n hainele astea pictate în culori stridente, pe care le port, e-așa ușor să mă pierd în mulțime. Să mă fac nevăzută.

Uneori, tot ce-aș vrea e să mă las să-mi plâng de milă. O dată pentru totdeauna. Și-apoi s-o pot lua de la capăt fără să-mi mai amintesc nimic. Cum îmi place să visez! Cum îmi place să fac pe-a nebuna! Și am tot dreptul! Dar urmele de mâini de pe geamurile murdare, pe care n-o să mă obosesc niciodată se le șterg, nu mă lasă să uit nimic. Și-n fiecare zi, îi dau voie inimii să se frângă câte-un pic. Și dacă n-o să-nceteze niciodată să doară, cel puțin nimeni altcineva n-o să știe. Pentru că în fiecare zi de după tine, eu o să mă tot învăț să trăiesc fără să te fi cunoscut vreodată. Fără să te fi strâns vreodată-n brațe.

Lui Levi

Mi se strânge puţin inima ori de câte ori mă gândesc că a trecut un an de când te-am ţinut pentru prima dată în braţe. Pe de o parte sunt aşa mândră şi binecuvântată să fiu mama ta, iar pe de altă parte, mă sperie cumplit gândul că în curând nu vei mai fi bebeluşul pe care îl strângeam plângând în braţe, în nopţile când nu ştiam dacă va mai veni vreodată clipa când vei dormi; când vom dormi. Mi-e teamă de multe ori când mă aşez, noaptea, în pat, să închid ochii, pentru că de fiecare dată când îi redeschid, mi se pare că ai mai crescut puţin; iar eu nu vreau să pierd nimic! Şi mi-aş dori, uneori, să te strâng în braţe şi să te ţin aşa, lipit de inima mea, pentru totdeauna. Să nu te smulgi din braţele mele, grăbit să te întorci la jucăriile mult mai atractive decât îmbrăţisările mele sufocante. Aş vrea să rămâi mereu bebeluşul care nu adoarme decât cu mânuţele pe faţa mea, care mă caută prin somn şi se trezeşte speriat când nu mai sunt acolo. Aş vrea să fii mereu bebeluşul care mi-a înlăcrimat ochii de fericire cu primul lui zâmbet; care mi-a făcut inima să stea în loc cu primiul gângurit, cu primii paşi, cu prima căzătură, cu primul mama; bebeluşul care oricât de mult îşi iubeşte bunicul, la sfârşitul zilei o vrea pe mami; Vreau să nu pierd nimic, pentru că de când te am în viaţa mea, timpul e mai grăbit ca în poveştile cu Făt Frumos.
Într-un mod ciudat, încă mi se pare, de multe ori, că sunt fetiţa de 8 ani care se joacă de-a mama şi copilul. Şi habar nu am dacă e ceva ce fac şi e bine. Apoi te văd atât de mare şi fericit, şi inima mi se încălzeşte puţin: dacă am ajuns până aici, probabil am făcut ceva cum trebuie. Şi mi-e teamă, câteodată, să nu mă trezesc din visul ăsta în care tu mă înveţi în fiecare zi să te iubesc în mii şi mii de moduri. 

Îmi place să fiu mama ta mai mult decât orice pe lumea asta. Şi dacă aş mai fi încă o dată fetiţa de 8 ani pe care o întreba toată lumea ce vrea să fie când se face mare, aş şti acum să răspund mai bine decât am ştiut vreodată. Pentru că nu e slujbă sau carieră în univers care să se compare cu cea de a-ţi fi ţie mamă, copilul meu perfect. 

La mulţi ani, Levi!

Muzica şi băiatul cu secretele

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, atunci când vine vorba de muzică, sunt tare pretenţioasă. Culmea e că, recunosc, nu sunt nicidecum o persoană avizată în domeniu, iar pretenţiile mele în materie muzicală ar putea părea oarecum nejustificate. Dar cum circul aproape zilnic cu maşina, iar fiului meu nu-i prea place liniştea, radioul e mereu pornit. Şi cred că e inutil să vă spun cât m-a plictisit Connect-R, tot lăudându-mi-se cum că el n-ar dormi vara; sau cât de fascinat e el de verbul a o arde. Pe muzică! Sau să vă povestesc de Inna, fata care ştie întotdeauna ce vrea? Ea şi el se vor iubi mereu. Nu-i nimic rău în asta, la urma urmei. Şi se vor privi din adâncul inimii ( ?! ) . Iar apoi, saturată de atâta privit în/din adâncuri, brusc şi fără vreo legătură aparentă cu restul versurilor poetice, îşi aminteşte că vrea să ajungă până la mare. Nici în asta nu e nimic rău. După cum spuneam, Inna e o fată care ştie ce vrea şi ţine cu tot dinadinsul ca toată lumea să afle asta. Din nou, pe muzică!
Ei bine, totuşi perla perlelor rămâne cântecelul băiatului cu secretele din muzica românească. De ce îi spun băiatul şi nu pe nume? Pentru că multă vreme numele lui nu îmi spunea nimic. Nu că acum mi-ar spune mai multe. Dar piesa lui e la corazon rău de tot. Pe mine m-a emoţionat până la lacrimi. Ei, mai puţin partea cu cisterna, sau cea cu hidrogenul şi-oxigenul în chimie. Să fiu sinceră, m-a emoţionat doar partea cu secretul. Da, da! El e băiatul cu secretele! Şi sper să nu-l dezamăgesc acum, împărtăşind cu restul lumii asta, dar ar fi chiar păcat să rămână între noi o informaţie atât de vitală omenirii. Măi, oameni! voi ştiaţi că dragostea se face-n minim doi?! Acum, va rog să nu faceţi abuz de amabilitatea mea şi să deconspiraţi secretul prea multor indivizi! Că nu vreau să-l supăr pe băiatul cu secretele. Şi mor dacă nu aflu altceva. Aşa că, măi, Velea, sper să nu ne laşi acum cu ochii în soare şi să ne spui şi nouă, dar maxim-maxim cât e? Dacă se poate, tot pe muzică! Nu de alta, dar ar fi păcat sa te laşi mai prejos de Connect-R care mai are puţin şi ne spune ce face el toamna, acum că summer is gone. Eu îi propun să meargă la culcare. Pentru o luuuungă perioadă de timp. Pe Velea l-aş mai ţine treaz puţin,, că-s curioasă din fire şi vreau musai să ştiu în câţi se face maximum dragostea

Dumnezeul răspunsurilor întârziate

E din nou septembrie. Şi numai gândindu-mă la asta, mi se strânge inima. Mă întreb ce voi gândi anul viitor când va veni luna septembrie. Dacă va mai veni.

Anul trecut, luna septembrie era plină de soare. Nu îmi mai amintesc dacă vremea de afară era aşa sau doar inima mea. Împlineam un sfert de secol, într-o ţară pe care o îndrăgesc mult, alături de unii din cei mai dragi oameni mie. Şi-aveam atâta bucurie, încât nu credeam c-o să se sfârşească vreodată. Îmi tresărea inima la fiecare picioruş pe care îl simţeam şi aşteptam sfârşitul anului cum nu l-am mai aşteptat niciodată. Apoi brusc, totul s-a schimbat. Toată bucuria s-a transformat, fără veste, în zile şi nopţi lungi de dureri cumplite sub care mă chirceam, neajutorată. Iar fiecare mişcare a lui, care înainte îmi era aşa dragă, îmi provoca acum adevărate valuri de tortură. Aşteptam cu disperare sfârşitul anului, dar nici nu mai ştiam sigur pentru ce motiv.
Au fost puţine zilele în care să nu fi plâns, iar sfârşitul anului, care trebuia să aducă cu sine încununarea celei mai frumoase perioade din viaţa mea, m-a găsit în genunchi, sleită de puteri, de credinţă, de speranţa. Atâta disperare am adunat, încât abia mai ştiam să mă rog. Abia mai voiam să mă rog. Zile şi nopţi la rând am cerşit milă unui Dumnezeu care nu părea să mă mai vadă sau să mă mai audă. Mi-am repetat de mii de ori în minte că primesc exact ceea ce merit pentru vremurile când eu Îl abandonasem în cel mai întunecat colţ al inimii mele. Şi cu toate astea, undeva, adânc îngropată, mai licărea speranţa că poate El, cel care a fost mereu aşa de bun, Îşi va călca pe inimă şi îmi va mai da o şansă. Luni de zile nu a făcut asta. Cel puţin nu în felul în care aşteptam eu s-o facă. Nu mi-a luat durerea şi nici nu-mi amintesc să-mi fi spus vreo vorbă bună. Mă întrebam de multe ori cât de mult trebuie să mă urască Dumnezeu ca să se facă atâta timp că nu mă aude.

În cele din urmă, a venit sfârşitul anului. Nu mai aveam nicio bucurie, iar venirea pe lume a lui Levi m-a găsit goală pe dinăuntru. Abia dacă îi puteam zâmbi micuţului care mă căuta cu atâta jale toată ziua şi mai mult de atât, toată noaptea. Şi cum aş fi putut face asta, când simţeam că Dumnezeu îmi luase şi ultimul zâmbet şi plecase undeva departe, mult prea departe ca să-l mai pot striga. Nu era sfârşitul anului la care visasem eu nouă luni de zile. Şi în loc de eliberarea la care sperasem, mi s-a pus pe umeri o povară şi mai grea. Erau momente când mă întrebam dacă nu cumva o luasem razna.

Acum când privesc în urmă, anul care a trecut din viaţa mea, a fost, de departe, cel mai greu an de până acum. Din toate punctele de vedere. Între timp, Dumnezeu s-a întors din exilul în care Îl acuzam că plecase cu ultimul meu zâmbet, cu tot. Şi a venit înapoi cu braţele pline de zâmbete. Râsete, chiar. Le-a vărsat pe toate în viaţa mea, ca să nu mă mai pot plânge vreodată că duc lipsă de ele. Încă nu ştiu dacă L-am iertat pentru tăcerea cu care m-a tratat atâta vreme, dar El mă iartă în fiecare zi pentru gândurile mele nebune. Încă mi-e teamă să am încredere în El pe deplin. Şi parcă la fiecare pas mă îngrozeşte ideea că binele de-acum nu e decât liniştea dinaintea furtunii. Dar El are răbdare. În fiecare zi şi în fiecare mod posibil. De asta nu îl pot acuza niciodată. Şi acum, la ora asta târzie, când stau şi privesc chipul ăsta atât de incredibil de perfect si de drag inimii mele dormind liniştit lângă mine, ca şi când nimic din lumea asta n-ar putea să-l tulbure, nu pot să nu zâmbesc: Dumnezeul meu rămâne ÎNTOTDEAUNA credincios promisiunilor Sale. Nu aşa cum sper eu, nu aşa cum vreau eu, dar El mereu răspunde rugăciunilor. De asta nu mă îndoiesc.

Celor alungati din inima mea

M-am trezit de dimineaţă cu un sentiment pregnant de vinovăţie. Am încercat să nu dau prea multă atenţie gândului, dar el a insistat să rămână demn şi neclintit la locul lui. Şi orice strădanie a mea de a-l ignora n-a dat nici un fel de rezultate. Aşa că în cele din urmă l-am descătuşat, fără să mă gândesc prea mult ce înseamnă asta. Şi aşa a început parada celor alungaţi din viaţa mea. Şi, Doamne, ce şir nesfârşit de oameni! M-am făcut cât am putut de mică şi m-am ascuns în cel mai întunecat colţ, în speranţa că nici unul din ei n-o să-mi remarce prezenţa. Cât de mică am putut eu n-a fost însă suficient de mică, după cum s-a dovedit. 

Acum înghit în sec, în speranţa că următoarea înghiţitură o să aducă cu sine, aşa, din neant, o replică inteligentă de spus. Lucru care bineînţeles nu se întâmplă. Aşa că stau tăcută în faţa oamenilor ăstora care, au iubit la un moment dat la mine orice altceva, mai puţin tăcerea-mi.

Şi oricât de absurd ar suna, începe să-mi fie dor de oameni de care mi-e interzis acum să-mi fie dor. Aşa că, după toţi anii ăştia de linişte şi îndepărtare, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi suprim dorurile şi să merg mai departe fără ca ei să afle vreodată că într-o zi ca cea de azi, aş fi dat orice să pot să le spun că îmi pare rău pentru cum am plecat. Cum nu e drum de întoarcere, celor alungaţi din inima mea - iertare!

Fiului meu

În noaptea asta, mi-e sufletul rob depărtării și tristeții. Nu știu de mai pot sau mai vreau să ascult ploaia cu muzica asta absurd de tăcută. Mi-am abandonat gândurile enervant de sinistre într-un colț de inimă ce-l credeam ascuns pentru totdeauna. Până acum, când au evadat toate cu un zgomot asurzitor. Mi-am pus mâinile la urechi, deși știu că nimic nu poate să alunge țipătul lor ascuțit. Oh, cât aș vrea să închid ochii și să uit.
Și mi-aș aduna acum toate cuvintele risipite în ceruri cenușii și n-aș face nici o plecăciune înainte să plec pentru totdeauna; dar inima asta nebună mi s-a lipit prea strâns de soare. Mai aprig și mai dureros ca niciodată. Și când picioarele-mi cer prețul răzvrătirii, mă cheamă mereu înapoi lumina asta caldă, ce n-o pot smulge din mine. Nu vreau s-o smulg din mine. E simplu și clar acum: mi-e sortit să mă pierd aici. Fără drept la replică și fără păreri de rău. Iubesc lumina asta și tot ce pot să sper e ca într-o zi, dragostea asta să mi se-ntoarcă înapoi. Dacă nu întreagă, măcar pe jumătate. Și mi-ar ajunge și un sfert.

Să nu mă uiți, să nu te uit...

Sunt tot aici unde m-ai uitat ultima oară. Sub aceeași povară de gânduri nedeslușite. Cu inima chircită sub greutatea unor întrebări la care nu cunosc răspunsuri. La fel, dar cu inima mai puțin întreagă. Nu au învățat nici până acum ochii mei să te privească, mâinile mele să te atingă fără teamă. Pentru că ești doar ca să te faci nevăzut în clipa următoare. A obosit sufletul meu să tânjească după liniștea brațelor tale, iar acum își caută odihna în amintirea ultimelor noastre întâlniri. Nu mai pot spune de ești aproape sau doar o închipuire. Fiindcă atunci când îmi pare că-ți zăresc umbra atingându-mi rece pleoapele, mereu mă trezesc din același vis absurd. Dacă te am sau nu te am e doar altă chestiune de viață și de moarte. Și din nou mă chinuie un sentiment acut de neputință când știu că faci toate lucrurile la timpul potrivit. Dar potrivit cu incapacitatea mea de a te pătrunde. Și-n toată geometria asta, unde tu te ascunzi iar eu încerc să te găsesc, simt mirosul unui anotimp pe care nu l-am mai trăit. Un anotimp în care mi-e inima lipită de a ta ca roua de cer în zilele de vară. 

Și dacă aici unde m-ai uitat de-atâta vreme, mai pot să sper, știu sigur că într-o zi te vei întoarce să-mi vorbești.

Give me what I want, I want sunshine

Dacă aș fi binevoit să mă ridic din pat azi și să ies din casă, probabil m-aș fi gândit că e o zi destul de bună. Mi-a fost dor de primăvară și de soare. Deși sunt convinsă că e oarecum prematur să încep să mă bucur de anotimpul ăsta. Dar soarele ăsta curat și rece m-a făcut să mă gândesc la cât de mult mi-a lipsit scrisul în ultima vreme. Nu cred că am vreun motiv pentru care am renunțat la modul ăsta de exprimare, deși mă întreb uneori dacă n-ar fi mai înțelept din partea mea să mă decid ce anume m-a determinat să încep să scriu în primă instanță. Oricum ar fi, singurul lucru care-mi vine în minte acum e că azi e o zi bună, iar melodia asta nu mi-o pot scoate din cap .

Adie-When It's Over

Moarte spre viață

E ciudat cum încă moartea mă mai surprinde. Cum încă nu pot să cred că oamenii mor; că oameni dragi pleacă, iar noi ceilalți rămânem cu speranța că într-o zi îi vom revedea. Mi-e așa greu să asimilez moartea în complexitatea ei. Sau mai curând, mi-e așa teamă s-o fac. Pentru că nimic nu mă sperie mai mult decât întrebările la care știu că nu am răspuns. Prefer să nu conștientizez pe deplin ceea ce înseamnă moartea decât să încep să-mi pun întrebări legate de ea.
Știu că e greu de crezut, dar am trăit o perioadă din viața mea când nu mă temeam de moarte. Sau cel puțin așa am crezut. Și dacă stau bine să mă gândesc, oamenii în general nu cred că se tem de moarte în sine, cât se tem de necunoscut, de ceea ce înseamnă moartea. E așa liniștitor să știi, să cunoști, să atingi, să plănuiești, încât numai gândul unei lumi despre care nu ai nici o cunoștință e de-a dreptul înspăimântător. Mă întreb cum pot trăi oamenii care nu cred în rai și iad. Mai mult decât atât, mă întreb cum pot muri oamenii ăștia. Fiindcă pentru mine, numai gândul că asta ar putea fi tot, că într-un mod ciudat, după moarte n-o să mai fiu, îmi provoacă greață, la propriu. Cum poți să trăiești gândindu-te că poate într-o zi, un an sau zece, o să te evapori pur și simplu, ca și cum n-ai fi fost niciodată? Că ceea ce ești acum nu e doar o fază a vieții, ci e tot ceea ce va fi vreodată? Cum să te bucuri de ceva știind că oricum nimic nu are o însemnătate mai mare decât cea materială?
Și e drept, uneori mă sperie gândul că n-o să mai fiu aici, în lumea asta despre care cunosc așa de multe. Dar dincolo de teama de necunoscut, am convingerea că atunci când voi pleca de aici, voi merge mai departe, într-un loc unde voi cunoaște în mod desăvârșit toate lucrurile, unde voi experimenta bucuria deplină. Am certitudinea că atunci când nu voi mai fi aici, voi fi totuși undeva unde moartea nu e decât o poartă spre adevărata viață.
R.I.P  M. Chibici

Decembrie în inimă

E greu de explicat cum se simte luna decembrie în inima mea. Cu mult mai greu anul ăsta, decât în oricare alt an. Şi asta pentru că luna decembrie pentru mine echivala în cea mai mare măsură cu reuniunile de familie. Da, da, seri friguroase, drumuri înzăpezite, sunet de colinde şi multă aglomeraţie în casa părinţilor mei. Mă întreb cum o să mă pot obişnui acum cu decembrie fără ei. Cum pot reinventa luna asta în inima mea, fără s-o pentrec dorindu-mi să fiu acolo, între nepoţeii mei neastâmpăraţi, lângă tati şi mami, lângă toţi cei mai dragi ai mei. E aproape deprimant să mă gândesc la asta, dar mai mult decât gândurile mele sumbre, decembrie e şi rămâne luna bucuriei în inima mea. Chiar dacă sunt departe de ei, ştiu că e un început din care va trebui să scot ce-i mai bun. Şi deşi nu vreau şi nu pot suprima dorul, n-o să las asta să-mi răpească bucuria. O să am de'acum un decembrie doar al meu.

Despre relaţii

A fost o vreme, în viaţa mea, când credeam că pot face faţă oricărui tip de persoană. Atâta vreme cât e vorba de o relaţie unu-la-unu. Pentru că în relaţiile de grup, deci la faza de integrare, probabil nu exista grad de handicap care să mă descrie. De ceva vreme, însă, am ajuns la concluzia că nu-mi plac oamenii. Încă nu sunt hotărâtă dacă nu-mi plac oamenii în general, sau nu-mi plac oamenii care încearcă să facă parte din viaţa mea cu tot dinadinsul. Sunt sigură că o să ajung curând la o concluzie. Revenind la ideea principală, cea legată de capacitatea mea de relaţionare cu oamenii, nu ştiu de ce am crezut vreodată că pot sau că vreau să fac asta, când e cât se poate de evident că nu. Nu e aşa. Am puţini oameni în viaţa mea care-mi plac şi sfera se restrânge în mare parte în jurul termenului de familie. Foarte puţin mai departe. Cine a zis că familia nu o poţi alege, mă gândesc că a zis-o în sens peiorativ. Totuşi când vine vorba de familia mea, uneori mi se pare că i-am ales personal pe fiecare dintre ei. Toţi sunt exact aşa cum i-aş fi vrut să fie. Adică cei mai mulţi dintre ei, departe. A  nu se interpreta greşit. Îmi iubesc familia tocmai pentru asta. Că sunt departe din multe puncte de vedere, iar asta înseamnă că întotdeauna am avut spaţiul necesar pentru a deveni ceea ce am vrut să fiu, independent de fiecare dintre ei. Nu ştiu dacă din respect pentru mine, sau dintr-o trăsătură comună de caracter, nici unul dintre noi nu calcă invaziv teritoriul celuilalt. Şi asta e ce iubesc mai mult şi mai mult în oameni. Conştientizarea graniţelor în relaţii. Şi dacă mă gândesc bine, familia mea e un model aproape desăvârşit în privinţa asta. Bineînţeles, ca fiecare sistem, are şi ea scăpările ei, dar nu semnificative. Vorbim rar şi puţin, dar asta nu îngrijorează pe nimeni. Fiecare avem lumea noastră, independent de lumile celorlalţi. Timpul, dinstanţa şi tăcerea sunt de fapt farmecul revederilor în familia noastră.
Şi poate ăsta e motivul pentru care nu înţeleg nicicum oamenii care încearcă pe toate căile să se caţere în viaţa mea. Sau oamenii care ţin cu disperare să încerce să repare o relaţie care nu mai poate fi reparată. Sau pur şi simplu nu am nici un motiv să vreau să fie reparată. Şi aici apare dilema: faptul că nu găsesc o prietenie oarecare, folositoare în vreun fel, ba dimpotriva obositoare şi nesănătoasă, mă face automat o persoană rea? Sau egoistă? Pentru că dacă e aşa, nu-mi rămâne decât să trăiesc cu păcatul ăsta, fiindcă deşi marele avantaj cu prietenii e că poţi să ţi-i alegi, realitatea îmi demonstrează că eu nu mă pricep deloc la jocul ăsta. Şi culmea, îmi prefer familia.

Ploaie din soare

Dacă într-o zi ploaia nu s-ar mai opri şi ar ploua, Doamne, ar ploua cu lacrimile mele...ce frig s-ar face pe pământ!

Dacă în altă zi, soarele ar uita să mai apună și ar rămâne agățat acolo, pe cerul inimii mele, Doamne, câtă lumină ar fi în lume după mine!

Și dacă într-o zi, Doamne, nu Ți-ai mai lua ochii de la mine, și am rămâne așa, nemișcați, preț de un veac, câtă ploaie și cât soare mi-ar picura de pe pământ în cer...da, Doamne, în cerul din ochii mei închiși...

Rugăciune

Caută-mi inima acolo unde visele nu cunosc dimineaţa. Acolo unde toţi se prefac că nu ştiu, iar eu sunt singura care nu vrea să ştie. Caută-mi inima, iar apoi lasă-mă să mă odihnesc pe genunchii Tăi. Aşa cum m-ai învăţat când Te-am cunoscut. Doar caută-mi inima, iar când o găseşti, nu mă mai lăsa vreodată să plec de lângă Tine!

Wake me up when September ends

A fost prima zi când a plouat. Fără oprire. Peste oraşul ăsta cenuşiu şi înecat în ruine şi peste inima asta prevestind a toamnă. Am crezut că anul ăsta, cel puţin, am să pot sări peste partea asta. Peste luna asta. Nu ştiu de ce, am sperat ca pentru prima oară, să pot închide ochii vara şi să mă trezesc exact înainte de Crăciun. Ei bine, cumva toate se întorc împotriva mea. Pentru că, îmi place sau nu să recunosc, toamna şi ploaia mi-s mai dragi acum ca niciodată. Nu mai pot nicicum să le-alung din privirea-mi mai cenuşiu înnorată decât cerul ăsta teatral de septembrie. Mi-e teamă uneori să mă apropii de fereastră. Aşa vrăjită sunt de ploaia asta ce nu încetează să danseze pe trotuarul din faţa casei, încât mă sperie gândul că, uitându-mă pe fereastră o să-mi văd sufletul picurând ritmic, pierdut şi dezolant. Şi cum o să mai pot atunci zâmbi vreodată pentru toţi care iubesc zâmbetul în mine?
Şi e adevărat: iubesc ploaia; dar întrebarea e, iubeşte cineva toamna în mine?

Zâmbet pierdut

Nu-mi mai amintesc din ce motiv, astăzi mi-am pierdut în mare unul dintre ultimele două zâmbete pe care le-am păstrat pentru partea asta a anului. Se înnorase şi bătea un vânt destul de puternic şi fără să bag de seamă au început să-mi lăcrimeze ochii. M-am simţit destul de vinovată că n-am avut mai mare grijă de zambetul pe care îl pierdusem. Dar a trecut repede şi m-am gândit că din toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat, când a pictat apusul la malul mării s-a întrecut pe Sine Însuşi. Şi nu cred că e ceva mai frumos decât asta. Aproape că nici nu mai contează că am rămas cu un singur zâmbet stingher pentru tot restul săptămânii.

Anyway

E diferit când priveşti spectacolul de pe margine. Nu doare şi e aproape inofensiv. Şi într-un mod ciudat, chiar am impresia că pun suflet în toate gesturile mai mult sau mai puţin teatrale. Adevărul e însă că inima-mi rămâne intactă. Iau totul înapoi, pentru că ar fi ciudat să-mi rămână sufletul incomplet. Dacă la fiecare pas, aş pierde câte un ciob din suflet, mă întreb câţi paşi ar trebui să fac până să rămân fără...Sau sufletul se regenerează? Şi dacă ar fi aşa? Şi dacă cu cât împarţi mai mult din el, cu atât creşte mai frumos şi mai necuprins? Şi dacă privind spectacolul de pe margine, crezând că în felul ăsta n-am nimic de pierdut, sufletul meu se stinge, chircindu-se sub greutatea atâtor rugăciuni nerostite?

Lui R.

Mă trezesc uneori întrebându-mă cum ar fi fost viaţa mea dacă tu n-ai fi poposit în inima mea în ziua aceea de vară. Dacă în loc să-ţi cer să rămâi, aş fi păstrat tăcerea despre care îmi spui acum că nu te-ar mai fi întors înapoi pentru nimic în lume. Dacă pe drumul tău spre casă nu te-ar fi bântuit amintirile acelea cu gust dulce-amărui care te-au făcut să arunci toată muzica pe fereastră. Cum ar fi fost dacă n-aş fi purtat rochia albastră sau sandalele mele aurii. Oare te-ai mai fi întors?

Aproape că îmi vine să zâmbesc. Eşti aici lângă mine şi habar nu ai la ce mă gândesc eu. Mă întreb ce visezi în timp ce eu îţi vorbesc despre probabilităţi nematematice. Cumva s-a lăsat liniştea între noi. Aşa încât eu nu mai ştiu când să-ţi vorbesc şi de unde să încep. Mă apucă uneori tristeţea gândindu-mă la asta, dar uitându-mă la tine, îmi dau seama că de tine nu mă leagă doar cuvintele sau gândurile mele nerostite. Într-un mod ciudat, toată lumea mea se-nvârte acum în sensul zâmbetului tău. De tine mă leagă tăcerea asta absurdă în care eu îţi ascult respiraţia regulată, în vreme ce tu strângi perna în braţe; mă leagă fiecare rând şi fiecare vers; de tine mă leagă melodia pe care m-ai rugat să o mai pun o dată astăzi, în timp ce te priveam cum meştereai ceva la maşină, în garaj, iar eu habar nu aveam că asculţi ce cânta; de tine mă leagă tristeţea şi fiecare lacrimă pe care te grăbeşti să mi-o ştergi când îmi spui că mă comport ca un copil; de tine mă leagă fiecare poveste de dragoste din filmele la care te uiţi cu mine doar de dragul meu; de tine mă leagă fiecare meci de fotbal la care îmi place să mă uit doar pentru că ştiu că mă vrei acolo; de tine mă leagă fiecare zâmbet şi fiecare răbufnire de bucurie când te văd intrând pe uşă, după o zi lungă de lucru; de tine mă leagă ultimii doi ani din viaţă şi probabil mulţi ani înainte, când te căutam fără să ştiu exact ce caut; de tine mă leagă totul, deşi nu faci nimic ca să mă ţii încătuşată în inima ta. De-ai şti numai, cât îmi place să-mi împart libertatea cu tine!

Despre căutare

Habar nu am ce-mi doresc mai mult acum. Nu ştiu de unde să încep. Şi-ncerc să-mi adun gândurile împrăştiate de prin colţurile prăfuite ale unei lumi în care nici eu nu mai sunt eu. S-a creat în mintea mea un fel de haos şi nu e nimeni să mă ajute să-i dau de capăt. Şi dacă mă întrebi, ţi-aş spune că nu ştiu, abia dacă îmi mai amintesc simptomele disperării.

E ciudat să te mai strig şi să continui să-ţi vorbesc, de parcă ai fi încă aici; când fotoliul din care obişnuiai să-mi asculţi tăcut gândurile e gol acum. Iar ceaşca de ceai care mai poartă încă gustul buzelor tale, stă nemişcată pe masa rotundă de zile întregi. Poate de ani.

Mă amăgesc uneori că poate-ai să te întorci într-o zi, cu zâmbetele tale calde, cu tot; şi tresar de fiecare dată când vântul mişcă perdeaua de la geamul pe care l-ai lăsat deschis când ai plecat. Mă gâmdesc că poate are să-mi pară rău într-o zi pentru lucrurile pe care aş fi putut să le spun, şi-am ales să le păstrez egoist pentru mine. Poate o să-mi dau seama că unele lucruri nu merită spuse pur şi simplu.

Nu mai ştiu unde eşti, iar de când ai plecat fără veste, toate poveştile mele nespuse se pierd într-un ocean de nu-mi mai pasă. Cine ştie unde şi când o să te găsesc. Cine ştie dacă te mai laşi găsit. Dar dacă vorbele mele încep să sune puţin a disperare, poate ar fi timpul să te întorci acasă.

Îmi place acasă.

Vă mai amintiţi de mine? Eu, fata despre care credeţi că ştiţi totul, iar în realitate nu ştiţi nimic? Da. Am ajuns acasă, în sfârşit. Şi da, pot scrie şi de-aici. E mai bine decât mi-am imaginat. Când am ajuns, m-au întâmpinat copiii mei preferaţi, cu zâmbete şi poveşti din alte lumi. M-am prefăcut că înţeleg, când în realitate îmi plăcea doar entuziasmut cu care încercau să-mi demonstreze că sunt binevenită. Apoi au dispărut, cu promisiunea c-au să se-ntoarcă sâmbătă. Abia aştept! În rest e bine. Mai bine ca în lumea în care-mi plăcea să cred că e cel mai bine. E şi frig, şi cald; şi zi, şi noapte. Nici nu cred că le mai pot deosebi acum, după ce m-am obişnuit cu întunericul. Unii încearcă să mă convingă că după, e un loc şi mai bun. Dar mie mi-e încă teamă să merg mai departe. Îmi place acasă, aşa cum e aici, în capătul ăsta de lume, unde mama mă aşteaptă cu plăcinte calde cu mere, iar nepoţii mă iau de la gară. Şi îmi plac copiii care scriu cărţi. Îmi place acasă!