Atunci şi acum

M-ai întrebat într-o zi dacă îmi mai aduc aminte cum era să fiu fără tine. Şi am umplut pagini întregi cu amintiri de singurătate în care nu m-am regăsit nicicum. Mi-am zis că trebuie să fie undeva, o pagină în care tu să nu fii şi eu totuşi să zâmbesc. Trebuie să existe undeva, în viaţa de dinainte de tine, un capitol în care eu să dansez şi să alerg, şi să cânt, şi să zâmbesc, şi să...Dar tu eşti...şi nu eşti, iar eu n-am nici o explicaţie destul de bună pentru ce mi se-ntâmplă. Şi azi m-au întrebat din nou de tine, iar eu le-am spus că eşti bine, că ştiu şi cum te cheamă, şi ştiu şi pe care parte ţi-a căzut o geană, iar tu n-ai vrut să-ţi pui o dorinţă. M-am întristat puţin atunci, pentru că aş fi vrut să-mi spui că îţi doreşti să mai rămân lângă tine. Dar tu mi-ai zis să nu mai fiu aşa copil, că o geană pe obrazul drept nu ţine loc de dorinţe împlinite.

Azi când mă gândesc la tine, nu-mi amintesc mai nimic. Spun tuturor că ieri ai fost aici, dar nu mai simt nici măcar vântul cald jucându-mi-se leneş prin păr, aşa cum credeam că s-a-ntâmplat când erai lângă mine. Ba chiar credeam că m-ai privit lung o vreme, fără să scoţi nici un cuvânt. Apoi mi-ai zis că sunt frumoasă când îţi zâmbesc. Şi mai ştiu că mai târziu, când soarele apusese pe jumătate, mi-ai desenat un fluture pe umărul gol. Totuşi azi m-am uitat în oglindă, şi pe umărul meu nu era nici urmă de fluture.

Poate la urma urmei, amintirea eşti tu, iar viaţa mea de-acum e restul poveştii, în care nu te găsesc nicăieri. Poate e doar imaginaţia mea scăpată din frâu, care te-nchipuie de-atâtea ori ţinându-mă strâns de mână. Poate ce am acum, e ceea ce-am avut dintotdeauna şi eu nu mai pot să-mi dau seama unde se termină visul şi unde începe adevărata poveste. Poate partea reală e când eu trec străin pe lângă tine într-o zi de duminică, iar tu ţii pe altcineva de mână. Şi încerc cu disperare să alung gândul ăsta, zicându-mi că la urma urmei în visele şi-n poveştile mele, e dreptul meu să cred în finaluri fericite.