Marley and me

Nu e nici mâine şi nici nu sunt sigură că vreau să mai vorbesc despre vreme. Nu sunt sigură nici că vreau să mai vorbesc despre motivul care m-a dus acasă. La urma urmei nu sunt sigură că azi vreau să vorbesc despre ceva. Poate despre visul din care m-am trezit de dimineaţă, sau poate despre rochia superbă pe care am văzut-o ieri. Visul ca visul...dar rochia! În fine, mai bine aş vorbi despre câinele vecinului de deasupra, care în momentul în care eu scriu rândurile astea scoate un sunet imposibil de enervant şi stresant. Culmea e că, de patru ani de când locuiesc aici, singura dovadă a existenţei unui câine în apartamentul de deasupra au fost sunetele astea imposibil de enervante pe care le aud în fiecare dimineaţă şi zgomotul şi mai enervant pe care-l fac ghearele câinelui pe parchetul gol. Nici măcar n'aş putea spune ce câine e, că de văzut, nu l-am văzut niciodată.
Şi chiar nu înţeleg, cât de plictisitor trebuie să fii să scrii despre un câine. Dar ştiu cât de plictisitor trebuie să fii să faci un film despre un câine. Nu chiar aşa plictisitor. În final, filmul pe care l-am văzut sâmbăta chiar merită văzut, asta dacă nu ai lângă tine un R. care din nu ştiu ce motiv e nesuferit de supărat, iar de partea cealaltă un A. care-şi găseşte să râdă în cele mai inoportune momente, doar de dragul de a se distra. În rest, Marley and me e un film cu şi despre un câine, ceva mai enervant decât cel din apartamentul de deasupra.