Lui F. şi celor care uită

Există undeva, pe pământul sau în cerul meu, un loc unde timpul s-a oprit. Oamenii care locuiesc acolo au rămas neschimbaţi de secole. Sunt puţini, ce-i drept, dar trăiesc ca şi cum ar fi o familie...Oamenii de aici nu îmbătrânesc niciodată şi eu aş vrea să merg mai des să-i vizitez. Dar eu trăiesc la celălalt capăt de pământ şi în lumea în care trăiesc eu timpul nu iartă nimic. Aici noi, oamenii, nu ne mai putem privi în oglindă, pentru că fiecare reflectare pune pe chipul nostru încă o umbră; fiecare oglindă înseamnă încă un pas înspre moarte. Dar noi suntem oricum prea ocupaţi ca să avem timp să ne gândim la asta...
În lumea noastră avem maşini şi telefoane mobile, şi în fiecare zi cineva inventează un alt mod prin care ne înşelăm că înşelăm timpul. N-avem vreme de lucruri mărunte, pentru că visele noastre măreţe cer sacrificiu. N-avem timp nici de zâmbete, pentru că ţelurile noastre nu permit nici un fel de abatere. Trăim înconjuraţi de construcţii grandioase şi peste tot unde privim lucrurile par să fie exact acolo unde trebuie să fie. Nu realizăm că ele au să rămână mereu acolo, în vreme ce noi n-o să mai fim.
Avem job-uri importante şi ziua de mâine mereu plină. Azi ne gândim doar cât de multe probleme avem de rezolvat mâine. Spunem că familiile noastre sunt mai importante, înainte de toate, dar de multe ori suntem prea ocupaţi ca să putem lua masa împreună. În lumea noastră, prioritate ne e să strângem bani, ca ei, cei pe care îi iubim, s-o ducă bine. Să ştie cât de mult ne pasă de fericirea lor. Nu contează că de fapt banii noştri nu înlocuiesc prezenţa noastră. Şi e drept că mereu ne facem datoria şi suntem acolo pentru ei, ori de câte ori e nevoie. Dar atât de absenţi!
În lumea despre care vorbesc totul se petrece în viteză: iubim în viteză, ne bucurăm în viteză, trăim în viteză. La sfârşit murim în viteză.
La noi nimeni nu are timp pentru nimeni. Suntem prea grăbiţi să murim.
În lumea cealaltă, în care timpul nu se luptă cu oamenii, e linişte deplină. Dacă nu aş fi mereu aşa grăbită şi preocupată de gândurile mele, mi-ar place să mă opresc mai des pe-acolo. Mi-s dragi oamenii care trăiesc în lumea asta, dar de cele mai multe ori n-am timp să le spun asta. Ei au răbdare cu mine şi mă aşteaptă mereu cu fereastra deschisă. Ştiu că n-am vreme să ocolesc să intru pe uşă.
Nu-mi pun multe întrebări. Nu vor să ştie pe unde am umblat sau câte vise măreţe am construit şi-am dărâmat de când i-am văzut ultima oară. Vor doar să-mi ţină mâna într-a lor şi să mă privească. Au trăit şi ei în lumea pe care o alerg eu acum şi nu se supără când trec zile, săptămâni, luni şi eu par să-i fi uitat.
În lumea în care timpul stă în loc, ştiu să spun te iubesc şi ştiu să îmbrăţişez oamenii. În lumea care există undeva, pe pământul sau în cerul meu, ştiu că amintirea şi uitarea sunt pentru oameni bătrâni. Iar în lumea fără timp, oamenii nu uită niciodată, pentru că ei rămân mereu tineri.

Când o să am mai mult timp, o să mă mut şi eu în lumea asta. Acum am ceva de terminat până mâine.