E între noi un drum pe care îl mai străbat numai plângând. E-un drum care, cândva, mă purta îmbrăcată-n bucurie, în fiecare zi, spre tine. Un drum pe care aşteptam să păşesc în fiecare seară şi-n fiecare dimineaţă. Azi e doar un alt drum care nu mai duce nicăieri. Începe în neant şi se-ntoarce exact de unde a plecat. E ca şi cum m-aş învârti la nesfârşit, în cerc, când trec pe-aici. Şi-n mijlocul cercului e doar cenuşa dintr-o poveste în care am crezut mai mult decât în tine. Aş fi vrut aşa mult să găsesc un drum care să nu-mi amintească de zilele când totul sfârşea în braţele tale, dar se pare că şi oraşul se construieşte mereu în jurul tău.
Nu ştiu de ce-am plâns şi nu ştiu de ce mi-aş fi dorit brusc să uit toate lucrurile care m-au făcut să fiu aşa cum sunt acum. Tu oricum nu mai eşti şi la fel toate locurile în care ne-am pierdut zâmbetele împreună. Dar am plâns pe drumul pe care viaţa m-a adus iar, numai gândindu-mă că nu mai am nici un motiv să-l străbat visând. Am plâns pentru că nu mai duce spre tine şi pentru că nu mai e nici un drum pe lume care să ducă spre tine.
Aşa a fost azi şi aşa o să fie întotdeauna. Am luat fiecare drumuri ce sfârşesc în poveştile altor străini. Tu nu-ţi mai aminteşti nimic altceva decât ce ai acum, eu nu pot să am nimic decât amintirea unui drum pe care m-am rătăcit. Îţi mai zăresc uneori chipul în mijlocul unor mulţimi de oameni fără chipuri. Niciodată singur. Şi câteodată aş vrea să mă apropii, dar mă opreşte încă povara ridicolă ce-mi apasă umerii de-atâta vreme. Ne despart atâtea dimineţi şi nopţi în singurătate, atâtea vise pe care le-am uitat şi eu ştiu că nu mai e drum pe lume care să mă poarte acum spre tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Silence is gold. Don't you wanna get rich?