Casa unde am crescut

Ştiu că la sfârşitul drumului mă aşteaptă o altă poveste. O poveste pe care cu mintea de acum nici nu mi-o pot imagina. Dar de multe ori când stau întinsă în iarba din spatele casei unde am crescut, mi se pare, într-un mod ciudat, că aşa trebuie să se simtă să ajungi acasă. Te întinzi pe spate sub un cer senin ca întinsul unei ape şi tragi în piept aerul cu gust de iarbă proaspăt tăiată. Îţi ţii o clipă respiraţia, apoi încet, laşi viaţa să se elibereze din închisoarea trupului tău. Încerci numai să-ţi reaminteşti momentele care au contat pentru tine, clipele în care te-ai simţit iubit, important, stăpân pe lumea toată. Şi undeva la orizont încep să apară rând pe rând toţi oamenii care ţi-au fost dragi şi tu nu mai vrei altceva decât să le faci un semn de bun rămas. Zâmbind. Apoi închizi ochii şi simţi cum tot greul pământului ţi se ia de pe umerii tăi obosiţi. Totul în jur se pierde într-o lumină orbitoare, în vreme ce tu încă zâmbeşti. E totul aşa uşor acum, încât ţi se pare că ai putea să zbori. Şi fără să ştii, chiar începi să zbori spre o lumină şi mai caldă.
Şi de-aici începe cealaltă poveste. Povestea pe care eu nici nu pot să mi-o imaginez, dar pe care undeva, la sfârşitul drumului ce-mi poartă paşii acum, am s-o trăiesc mai intens decât orice altă poveste. Până atunci, îmi place să mă întorc în casa unde am crescut, să mă întind în iarbă şi să-mi spun zâmbind...E-aşa bine să fiu acasă...