Lui C., copilul dimineţilor senine - a doua lună

E a doua lună de tristeţe în casa cu perdele negre. E din nou ziua în care nimeni nu intră şi nu iese pe uşa pe care ai ieşit tu ultima oară. Credeam că timpul o să facă povara mai uşoară, dar nu e zi în care să nu ne amintim de tine. În loc să ne fie mai uşor, ne e tot mai dor de tine. Totul s-a oprit în loc de când te-ai pierdut printre strigătele noastre disperate.
Nu ne-ntreba cum suntem. Pentru că în fiecare dimineaţă când deschidem ochii, simţim cerul prăbuşindu-se peste noi. Ne mai sunt doar visele pline de tine şi de zâmbetul tău. Şi-am vrea să nu mai vină niciodată dimineaţa, ci să rămânem acolo, în visul nostru, mereu aproape de tine. Să ne strângi în braţe, aşa cum făceai de fiecare dată când ne-ntorceam acasă. Să zâmbeşti şi toată încăperea să se lumineze de zâmbetul tău. Să ne vorbeşti, să ne-asculţi, să fii...
Ai plecat şi-ai luat cu tine, în locul acela rece în care te-au pus, toate dimineţile noastre senine. Nu ştim unde să te găsim, dar bâjbâim prin întuneric tot mai pierdut, pentru că trebuie să fie un loc în univers unde să fim iar împreună. Ni se apleacă umerii sub povara prea grea de tristeţe, de dor, de durere. Ne-ngenunchează la sfârşitul fiecărei zile amintirea ochilor tăi senini. Nu mai vedem lumina de la capătul tunelului, pentru că drumul fără tine nu are nici un capăt.
Dar tu? Mai eşti? Ne mai auzi? Îţi mai e dor de noi vreodată?

Căci noi, până la sfârşit, îţi vom spune...ne e aşa de dor de tine, copil al dimineţilor senine...