Zâmbet pierdut

Nu-mi mai amintesc din ce motiv, astăzi mi-am pierdut în mare unul dintre ultimele două zâmbete pe care le-am păstrat pentru partea asta a anului. Se înnorase şi bătea un vânt destul de puternic şi fără să bag de seamă au început să-mi lăcrimeze ochii. M-am simţit destul de vinovată că n-am avut mai mare grijă de zambetul pe care îl pierdusem. Dar a trecut repede şi m-am gândit că din toate lucrurile pe care Dumnezeu le-a creat, când a pictat apusul la malul mării s-a întrecut pe Sine Însuşi. Şi nu cred că e ceva mai frumos decât asta. Aproape că nici nu mai contează că am rămas cu un singur zâmbet stingher pentru tot restul săptămânii.

Anyway

E diferit când priveşti spectacolul de pe margine. Nu doare şi e aproape inofensiv. Şi într-un mod ciudat, chiar am impresia că pun suflet în toate gesturile mai mult sau mai puţin teatrale. Adevărul e însă că inima-mi rămâne intactă. Iau totul înapoi, pentru că ar fi ciudat să-mi rămână sufletul incomplet. Dacă la fiecare pas, aş pierde câte un ciob din suflet, mă întreb câţi paşi ar trebui să fac până să rămân fără...Sau sufletul se regenerează? Şi dacă ar fi aşa? Şi dacă cu cât împarţi mai mult din el, cu atât creşte mai frumos şi mai necuprins? Şi dacă privind spectacolul de pe margine, crezând că în felul ăsta n-am nimic de pierdut, sufletul meu se stinge, chircindu-se sub greutatea atâtor rugăciuni nerostite?

Lui R.

Mă trezesc uneori întrebându-mă cum ar fi fost viaţa mea dacă tu n-ai fi poposit în inima mea în ziua aceea de vară. Dacă în loc să-ţi cer să rămâi, aş fi păstrat tăcerea despre care îmi spui acum că nu te-ar mai fi întors înapoi pentru nimic în lume. Dacă pe drumul tău spre casă nu te-ar fi bântuit amintirile acelea cu gust dulce-amărui care te-au făcut să arunci toată muzica pe fereastră. Cum ar fi fost dacă n-aş fi purtat rochia albastră sau sandalele mele aurii. Oare te-ai mai fi întors?

Aproape că îmi vine să zâmbesc. Eşti aici lângă mine şi habar nu ai la ce mă gândesc eu. Mă întreb ce visezi în timp ce eu îţi vorbesc despre probabilităţi nematematice. Cumva s-a lăsat liniştea între noi. Aşa încât eu nu mai ştiu când să-ţi vorbesc şi de unde să încep. Mă apucă uneori tristeţea gândindu-mă la asta, dar uitându-mă la tine, îmi dau seama că de tine nu mă leagă doar cuvintele sau gândurile mele nerostite. Într-un mod ciudat, toată lumea mea se-nvârte acum în sensul zâmbetului tău. De tine mă leagă tăcerea asta absurdă în care eu îţi ascult respiraţia regulată, în vreme ce tu strângi perna în braţe; mă leagă fiecare rând şi fiecare vers; de tine mă leagă melodia pe care m-ai rugat să o mai pun o dată astăzi, în timp ce te priveam cum meştereai ceva la maşină, în garaj, iar eu habar nu aveam că asculţi ce cânta; de tine mă leagă tristeţea şi fiecare lacrimă pe care te grăbeşti să mi-o ştergi când îmi spui că mă comport ca un copil; de tine mă leagă fiecare poveste de dragoste din filmele la care te uiţi cu mine doar de dragul meu; de tine mă leagă fiecare meci de fotbal la care îmi place să mă uit doar pentru că ştiu că mă vrei acolo; de tine mă leagă fiecare zâmbet şi fiecare răbufnire de bucurie când te văd intrând pe uşă, după o zi lungă de lucru; de tine mă leagă ultimii doi ani din viaţă şi probabil mulţi ani înainte, când te căutam fără să ştiu exact ce caut; de tine mă leagă totul, deşi nu faci nimic ca să mă ţii încătuşată în inima ta. De-ai şti numai, cât îmi place să-mi împart libertatea cu tine!

Despre căutare

Habar nu am ce-mi doresc mai mult acum. Nu ştiu de unde să încep. Şi-ncerc să-mi adun gândurile împrăştiate de prin colţurile prăfuite ale unei lumi în care nici eu nu mai sunt eu. S-a creat în mintea mea un fel de haos şi nu e nimeni să mă ajute să-i dau de capăt. Şi dacă mă întrebi, ţi-aş spune că nu ştiu, abia dacă îmi mai amintesc simptomele disperării.

E ciudat să te mai strig şi să continui să-ţi vorbesc, de parcă ai fi încă aici; când fotoliul din care obişnuiai să-mi asculţi tăcut gândurile e gol acum. Iar ceaşca de ceai care mai poartă încă gustul buzelor tale, stă nemişcată pe masa rotundă de zile întregi. Poate de ani.

Mă amăgesc uneori că poate-ai să te întorci într-o zi, cu zâmbetele tale calde, cu tot; şi tresar de fiecare dată când vântul mişcă perdeaua de la geamul pe care l-ai lăsat deschis când ai plecat. Mă gâmdesc că poate are să-mi pară rău într-o zi pentru lucrurile pe care aş fi putut să le spun, şi-am ales să le păstrez egoist pentru mine. Poate o să-mi dau seama că unele lucruri nu merită spuse pur şi simplu.

Nu mai ştiu unde eşti, iar de când ai plecat fără veste, toate poveştile mele nespuse se pierd într-un ocean de nu-mi mai pasă. Cine ştie unde şi când o să te găsesc. Cine ştie dacă te mai laşi găsit. Dar dacă vorbele mele încep să sune puţin a disperare, poate ar fi timpul să te întorci acasă.

Îmi place acasă.

Vă mai amintiţi de mine? Eu, fata despre care credeţi că ştiţi totul, iar în realitate nu ştiţi nimic? Da. Am ajuns acasă, în sfârşit. Şi da, pot scrie şi de-aici. E mai bine decât mi-am imaginat. Când am ajuns, m-au întâmpinat copiii mei preferaţi, cu zâmbete şi poveşti din alte lumi. M-am prefăcut că înţeleg, când în realitate îmi plăcea doar entuziasmut cu care încercau să-mi demonstreze că sunt binevenită. Apoi au dispărut, cu promisiunea c-au să se-ntoarcă sâmbătă. Abia aştept! În rest e bine. Mai bine ca în lumea în care-mi plăcea să cred că e cel mai bine. E şi frig, şi cald; şi zi, şi noapte. Nici nu cred că le mai pot deosebi acum, după ce m-am obişnuit cu întunericul. Unii încearcă să mă convingă că după, e un loc şi mai bun. Dar mie mi-e încă teamă să merg mai departe. Îmi place acasă, aşa cum e aici, în capătul ăsta de lume, unde mama mă aşteaptă cu plăcinte calde cu mere, iar nepoţii mă iau de la gară. Şi îmi plac copiii care scriu cărţi. Îmi place acasă!

Poveste scurta

Si pentru ca, din nou, timpul nu mi-a prea permis sa mai postez prea mult pe blog, va las cu o poveste in imagini. Una foarte scurta. O sa creasca pe parcurs. Eu sunt doar un personaj.

 

Frustrare de/capitală

Cum nu am nici o idee cum și prin ce întâmplare am ajuns aici, m-am gândit că azi ar fi fost o zi mai bună pentru mine, de-aș fi fost în altă parte. Nu mă plâng, pentru că deși nu pare, am știut de la început cum o să fie. Acum singurătatea asta e aproape tangibilă. El nu știe, ea nu știe; într-un mod ciudat și inexplicabil, nimeni nu știe. Poate doar tipa roșcată din cealaltă cameră bănuiește ceva. Zic asta pentru că de îndată ce m-a văzut, a încercat să mă convingă să cumpăr nu știu ce cosmetice. Habar nu are să vândă un produs, dar maieul transparent pe care îl purta, mi-a luat pentru câteva secunde gândul de la penibilul momentului. M-am gândit atunci că linia dintre excentric și vulgar trebuie să fie îngrijorător de subțire. I-am spus doar că am altele pe cap acum, iar apoi monstrul ăsta de câine m-a însoțit până în fața ușii.
Nici nu știu dacă sunt neapărat frustrată sau nervoasă. Dar aș vrea să știu, pentru că în felul ăsta dorința asta nebună de a arunca toate lucrurile din jurul meu ar avea cel puțin o justificare. În momentul ăsta nu par să am altă alegere decât să mă abțin. Iar restul e tăcere. Iar tăcerea e, cu siguranță, frustrantă uneori.

Tristeţe cu gust de ceai verde

Cine mai ştie cum am ajuns aici, când toate urmele de paşi din inima mea s-au făcut nevăzute. Oamenii au plecat de-acolo, de prea mult frig şi furtună şi nu-mi mai amintesc încotro a apucat-o fiecare. E-un vânt a pustiu, care din vreme în vreme mai izbeşte puternic ferestrele uitate deschise de ultimii vizitatori. În rest e tăcere; o tăcere cu gust de ceai verde. Niciodată n-am ştiut dacă urăsc sau îmi place gustul ăsta. Acum tind să cred că nici n-am băut vreodată ceai verde. Şi-n toată liniştea asta absurdă şi nefirească eu încă mă mai mint că aud paşi apropiindu-se. Aş jura că nu mă înşel, apoi îmi amintesc că-n cerul şi-n pământul meu, juruinţele au fost interzise sub semne de sânge. În cele din urmă, încerc să mă obişnuiesc cu ideea; dintre cei care-au plecat, nu e unul care să-mi lipsească; iar cei ce s-au întors au făcut-o de bună voie. Dilema e doar cu cei care au rămas şi pe care uneori nu-i găsesc. Azi e una din zilele alea. Şi-aş vrea doar să fie totul aşa simplu cum era când aveam cinci ani. Atunci nimeni nu pleca şi nimeni nu venea. Erau doar cei care au crescut dintotdeauna în inima mea.

Made by Claudia Veja

Ştiu că în ultima vreme scriu rar sau deloc...Şi nu ştiu de ce, sunt mereu tentată să mă scuz. Ultima perioadă a fost ceva mai plină pentru mine, iar mai departe o să devină din ce în ce mai rău. Motiv pentru care o să mă rezum la câteva fotografii, pentru că, după cum spune unul sau altul, o imagine face cât o mie de cuvinte:) Iar dacă imaginile sunt surprinse de un fotograf aşa talentat cum e Claudia Veja, atunci o imagine spune o poveste întreagă.

Mulţumiri lui R., pentru că, deşi ştiu că a fost un chin pentru el să stea la fotografii, a facut din nou asta de dragul meu; şi mai ales pentru că întotdeauna ştie să mă facă să zâmbesc! Uneori exact când nu trebuie:)); Claudiei Veja, fotograful (sau fotografa) meu preferat, pentru timpul, dedicarea şi prietenia ei; şi nu în ultimul rând, mulţumiri lui Ami Căpuşan pentru pasiunea ei pentru make-up, deci implicit pentru opera de arta de la photo shooting.

Anotimp

Mă crezi sau nu, dar azi, mai mult ca oricând îmi pare că noaptea e doar un alt anotimp. Nu ştiu de unde am scos-o pe asta, dar cu nici un chip n-am putut să-mi alung din minte gândul ăsta. Nici nu mă aştept să mă aprobi sau să mă contrazici. Nici măcar nu aştept să mă crezi, dar îţi spun, cu mâna pe inimă, că anotimp mai frumos decât noaptea nu e. Pentru că dincolo de întuneric, noaptea e anotimpul viselor împlinite; anotimpul cântecelor şi poveştilor de dragoste; al dorinţelor nerostite; e anotimpul liniştii mele.
Ştiu că tocmai am spus că nu e important să mă crezi sau nu, dar noaptea chiar e un anotimp. Şi dincolo de lucrurile pe care le vezi sau ţi le spun, noaptea mi-e anotimp credincios sufletului meu neluminat de stele.

Just another Monday morning

Îmi vine să zâmbesc. Dar, în fond, nu am nici un motiv să zâmbesc în dimineaţa asta. Şi dacă aş zâmbi, ar fi mai mult un zâmbet chinuit şi nenatural. M-am trezit cu o durere de cap cumplită, dintr-un vis de care nu-mi amintesc mai nimic. Şi tot ce mi-aş fi dorit mai mult, ar fi fost să-mi trag pătura peste cap şi să adorm înapoi. De-ar fi numai aşa simplu. În cele din urmă, am renunţat la idee şi m-am ridicat, fără nici o tragere de inimă, din pat. M-am aşezat în faţa laptop-ului, în speranţa că, în cele din urmă soarele de afară are să-mi inspire în vreun fel starea apatică cu care mă trezisem. Dar cu soare, cu tot, singurul meu gând era la patul din care mă ridicasem. Şi la durerea de cap care, bineînţeles, nu se face uitată.
Apoi brusc, în mintea mea, s-a făcut lumină. E luni dimineaţă! De ce aş fi vrut să mă trezesc? Şi ăsta e momentul în care mi-a venit să zâmbesc. Şi chiar am făcut-o. Inside.

Movie time

Imaginea e cât se poate de liniştitoare. Stau în pat şi am o ceaşcă cu ciocolată caldă albă lângă mine. Nici nu mi-aş putea imagina vreodată un gust mai plăcut decât ăsta. Şi în plus, în nici o cafenea n-am băut vreuna mai bună decât cea pe care mi-o fac singură. Afară de ceaşcă cu ciocolată, (ceaşcă care, by the way!, e din Coreea) mai am lângă mine şi cele două telefoane. Şi ca fapt divers, mă întreb în fiecare zi, de ce mă încăpăţânez să am două telefoane, deci două numere de telefon, când unul dintre ele nu sună aproape niciodată.
E bine acum. Nu am întrebări fără răspuns şi nici nu mă deranjează foarte mult faptul că vecinul de la parter iar se crede în pustietate şi a dat muzica la maxim. Am ajuns la concluzia că la un anumit nivel, nebunia devine mai puţin ciudată. Devine aproape umană, deci acceptabilă. Nu ştiu exact motivul pentru care nu mi-aş dori să fiu în nici un alt loc acum. Poate e de vină noua culoare a uşii, care mă face să zâmbesc ori de câte ori mă uie spre uşă. Sau poate e doar nevoia de singurătate care mă încearcă uneori, iar camera mea e perfectă pentru momente ca astea.
La fel de bine, ar putea fi vorba de filmul pe care tocmai l-am văzut, şi care, deşi nu-mi place neapărat să recunosc asta, mi-a dat speranţa că, în ciuda tuturor lucrurilor care se întâmplă în lume, mai sunt şi momente luminoase. Mai sunt şi oameni care fac lucruri extraordinare doar pentru mulţumirea sufletească care vine în urma lor. Mai sunt oameni care fac o diferenţă în viaţa altor oameni, fără să ştie dacă sacrificiul lor are să dea vreodată rezultate. Şi chiar m-am bucurat când Sandra Bulock a primit Globul de Aur pentru rolul ăsta. Da, e vorba de The Blind Side şi e unul dintre puţinele filme pe care le-am văzut recent şi despre care aş putea spune că merită văzut.

Tears in Heaven

Mi-a luat ceva timp să găsesc versiunea asta a piesei. E una dintre puţinele care există pe youtube...Iar cover-urile care sunt, pur si simplu nu se compară cu originalul.

Lui Călin.

I can't go on. I'll go on.

Mi-e teamă uneori să nu te uit. Pentru că, de la o vreme încoace, numai zâmbetul trist şi ochii tăi cenuşii îmi mai tulbură gândurile. Nici nu ştiu dacă e vorba de gânduri sau de fotografiile de pe perete. Oricum ar fi, ştiu că pe tine nu te mai doare asta.

M-am trezit dimineaţă gândindu-mă ce puţin preţuim noi, cei de aici, viaţa. M-a încercat un sentiment de vinovăţie, pe care l-am înecat cu iscusinţă în gustul amar de ceai verde. Acum nu mi se mai pare că Dumnezeu e nedrept. Oricum, nici El nu prea pare să pună prea mare preţ pe părerile mele. Am încetat şi să cred că ar fi putut sau ar fi trebuit să fie altfel. Şi într-un fel, încerc să-mi imaginez că aşa e mai bine. Cine-ar fi crezut că azi doar o să ne amintim de tine...

Ne e mai dor de tine ca niciodată, deşi mă întreb uneori dacă de dor e vorba sau de durere. Nu mai ştie nimeni unde să te caute, pentru că ai plecat fără să spui pe ce drum apuci. Ne-am pierdut speranţa că are să treacă vreodată, dar creşti în continuare, în inimile noastre, pentru totdeauna.

P.S. Azi ar fi trebuit să sărbătorim ziua mamei tale. În schimb, sărbătorim doar un an de când ai închis în ochii tăi, pentru totdeauna, seninul dimineţilor liniştite. Aş vrea să mai cred că poţi auzi. Aş vrea să mai cred în orice.

Să-ţi fie somnul liniştit, copil al dimineţilor senine.

El, cel de ieri

O priveşte iar, fără vreo intenţie imediată. Îi place să vină aici, doar s-o privească. Ea nu-şi aminteşte de el. Şi, ar zice el, e mai bine aşa. Azi e chiar frumoasă. Nu că în celelalte zile n-ar fi. Dar e mai frumoasă azi ca niciodată, aşa, cu părul dezordonat şi buzele roşii. E singură; aşa cum se întâmplă în visele care-au început să crească în el de la o vreme încoace. Azi oricum hotărâse să-i vorbească din nou:

- E vreo şansă să fie vreodată altfel?

Ea ridică absentă şi fără chef din umeri. Îi indică cu degetul oglinda din celălalt capăt al încăperii:

- Dacă vă place modelul, s-ar putea să fie şi pe negru.

Mai contează? E oricum frumoasă, aşa, cu părul dezordonat şi buzele roşii.

Roşu nocturn

Cum în camera care ţine liniştea captivă, orice formă de suspin a fost categoric interzisă, mă găsesc din nou, se pare, în postura nefastă de a încerca să-mi înec toate gândurile cu miros de toamnă. Mi-a trecut o clipă prin gând o idee destul de obraznică pentru solemnitatea cu care pereţii ăştia domneşti şi bătrâni au găsit cu cale să mă întâmpine. Brusc, rochia cu volane pe care am ales-o pentru astăzi nu-mi mai pare cea mai mare greşeală din viaţa mea. Singura tragedie ar putea fi că tocmai mi-am dat seama că abia îmi acoperă genunchii. Nicidecum nu poate fi dovadă de bună-cuviinţă cum sperasem. Cum aş mai râde acum, dacă ar fi cineva destul de bine-dispus încât să nu mă creadă nebună. Întrebarea e cum am ajuns aici, când îmi amintesc prea bine că pornisem cu doar câteva clipe în urmă la vânătoare de idei mai liniştite. Din nou îmi vine să râd nebuneşte. E ceva în toată povestea asta absurdă care să aibă sens cât de cât? Renunţ în cele din urmă la întrebare. Să calc desculţ peste toate gândurile astea ascuţite nu cred că are să facă lumina asta orbitoare mai uşor de suportat. Numai gândul că aş putea rămâne fără ultimele amintiri, mă face să tresar a deznădejde. Acum nu mă mai mir deloc că ţi-ai dorit mai mult să pleci decât să stai. M-aş fi mirat mai mult să te aud că-ţi pasă. De data asta nici nu-mi mai vine să râd. Şi fără veste, rochia roşie cu volane, pe care o port astăzi, devine totuşi cea mai proastă idee pe care am avut-o de cinci zile încoace. Pe locul doi se înscrie, fără nici o îndoială, licoarea aceea ciudată pe care am băut-o şi m-a lăsat cu senzaţie de gol în stomac. În restul cartierului încep să se aprindă luminile pe rând. La mine, pereţii ăştia bătrâni încep să facă plecăciuni pe jumătate. Nu-i prea târziu să te trezeşti singur aici?

Legea conservării la români

Îmi place de Adriana. Aşa de mult încât, de când am fost prima dată la ea la salon, nu m-am gândit că aş putea încerca şi altă cosmeticiană. Habar nu am câţi ani are Adriana, şi de multe ori m-am contrazis cu fetele pe tema asta. E exact genul de persoană căreia nu-i poţi estima vârsta. Uneori îmi zic că nu poate avea mai mult de 23 de ani, iar alte ori îmi pare de 33. Cert e că de fiecare dată când merg acolo, Adriana reuşeşte să mă binedispună. Asta s-a întâmplat şi săptămâna trecută când mi-a povestit o întâmplare care nu m-am îndurat s-o păstrez numai pentu mine.

Vine într-o zi o clientă disperată la ea. Zic disperată pentru că, sărmana fată trebuia să participe la o conferinţă, undeva înafara Clujului, şi s-a trezit în ultimul moment că, de fapt, ar avea nevoie de un machiaj profesionist. Cum Adriana nu poate refuza pe nimeni, oricât de aglomerată ar fi, i-a spus că bineînţeles că poate veni la ea. Vine respectiva, Adriana o machiază cum poate ea mai bine, şi pleacă mulţumită la conferinţă. Cum conferinţa era undeva înafara Clujului, Adriana s-a asigurat ca machiajul respectiv să fie cât mai consistent, motiv pentru care a ales un machiaj smokey eyes.

După o anumită perioadă de timp, domnişoara respectivă revine la salonul Adrianei, pentru o altă problemă. Din vorbă în vorbă, se ajunge şi la machiajul respectiv. Tipa, evident foarte mulţumită:

- Vai, Adriana, aşa mult mi-a plăcut machiajul pe care mi l-ai făcut atunci! Nu mai am nici un eveniment important în perioada următoare, dar tot o să vin eu într-o zi să mă mai machiezi o dată.

Adriana, oarecum surprinsă, ţinând cont că machiajul era destul de pretenţios pentru o ţinută de zi:

- Chiar?

- Daaaa! Şi mi-a plăcut că a fost aşa rezistent!

Adriana, din ce în ce mai încântată:

- Serios? Şi te-a ţinut până seara? Nu s-a întins deloc?

Tipa:

- Ce până seara?! Că m-a ţinut vreo trei zile!

Moment în care Adriana ridică numai din sprâncene, pentru că, ce altceva ar putea să spună?

Să sperăm doar că data viitoare machiajul domnişoarei o să reziste şi o săptămână:))

Thanksgiving post

Nu ştiu exact din ce motiv mă cam sperie gândul că e deja luna decembrie. E ciudat să mă gândesc că aproape a trecut anul, fără ca eu să bag de seamă. Nu-mi amintesc vreun an care să-mi fi părut aşa scurt ca cel de acum. Pe de o parte mi-am dorit să treacă mai repede, pentru că a fost un an plin din toate punctele de vedere. Şi am crezut la un moment dat că e mai mult decât pot eu duce. Până la urmă s-a dovedit că Dumnezeu chiar nu ne dă poveri mai mari decât putem duce. Şi iată-mă aproape de final. M-am gândit că, deşi nu-mi plac importurile de sărbători de la americani, nu ne-ar fi prins deloc rău să preluăm sărbătoarea recunoştinţei de la ei. Şi eu am atâtea motive pentru care să fiu recunoscătoare. Sunt doar câteva dintre ele:
- familia mea. Aici ar trebui să-i iau pe fiecare dintre ei la rând, dar mă tem că aş termina de scris postul mâine dimineaţă. Motiv pentru care voi încerca să fiu cât mai generală:
                - nunta fratelui meu în Italia - a fost probabil printre cele mai reuşite reuniuni de familie, reuniuni care, din păcate au loc extrem de rar, iar din păcate nici de data asta n-a fost completă.
                - tatăl meu - şi bineînţeles cea mai sumbră perioadă din istoria familiei noastre. Dar mulţumesc lui Dumnezeu că până la urmă lucrurile s-au încheiat cu bine, iar tati a trecut cu bine prin operaţia pe cord deschis, care ne-a ţinut pe toţi timp de nouă ore în cea mai cumplită încordare psihică. O, nu trebuie să precizez că lucrurile au decurs atât de bine încât, deşi sunt numai trei luni de la operaţie, tati s-a încumetat să conducă timp de şase ore fără oprire, pentru a ne face o vizită. Asta da realizare!
                - toţi cei cinci fraţi ai mei, care deşi au reuşit de nenumărate ori să mă scoată din sărite, inclusiv anul ăsta, sunt acolo şi m-au făcut să învăţ să am răbdare, domeniu în care, trebuie să recunosc, n-am excelat niciodată. În special pentru J., cel care reuşeşte să-mi smulgă un zâmbet de fiecare dată când îi aud vocea.
                - sora mea - pentru prietenia ei necondiţionată, chiar şi în momentele când devin prea insuportabilă chiar pentru propria mea sănătate. Pentru toate gesturile mărunte şi pentru toate momentele când s-a certat cu alţii pentru mine. Pentru că ştiu că indiferent de ceea ce spun, ceea ce fac, întotdeauna are să fie acolo pentru mine. Pentru că e tot ceea ce eu nu sunt. Pentru că împreună putem fi orice ne-am dorit vreodată.
               - nepoţeii mei - pentru că mi-au făcut viaţa mai frumoasă, pentru zâmbetele şi mânuţele întinse; pentru cuvintele abia inteligibile, pentru zilele în care abia mai ştiam pe ce lume trăiesc; pentru dezordinea care rămânea în urmă după ce plecau, pentru toate amintirile bune cu îngheţată şi cărţi pentru copii. Pentru cel mai tânăr dintre el, care e numai pe drum, dar pe care îl sau o iubim deja. Dar sperăm să o iubim deja:))
              - mama mea - care în tot timpul ăsta a fost alături de noi, dar mai ales alături de tati; pentru sacrificiul imens şi puterea aproape supraomenească de care a dat dovadă în cele mai întunecate momente; pentru speranţa pe care a reuşit să ne-o dea, când poate nici ea nu mai avea speranţă. Pentru pătura şi pernele roz de pe patul meu:) Pentru că întotdeauna a reuşit să ne adune când era împrăştiaţi în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Pentru că e stâlpul pe care se sprijină familia noastră.

- pentru R., cel care a fost lângă mine şi atunci când nimeni altcineva n-ar fi reuşit să mă suporte. Pentru că în fiecare zi mi-e aproape chiar şi când nu e vorba de aproape, fizic vorbind. Pentru că deşi mi-aş fi dorit să uit toată perioada asta, el m-a făcut să vreau să mi-o amintesc pentru totdeauna. Pentru că deşi a fost poate cel mai greu an, el l-a făcut cel mai frumos an. Pentru că dincolo de toate întristările şi zilele sumbre, el a fost zâmbetul meu în fiecare dimineaţă. Pentru că m-a făcut să cred că nu e nimic pe lume care să nu poată fi rezolvat.

Voi pentru ce aţi fi mulţumitori astăzi?

J. şi dilemele mele

E trecut bine de trei dimineaţa şi după cum bine se vede, eu nu dorm. Încă. Nu ştiu din ce motiv, în momentul când am deschis laptopul m-am simţit ca şi cum aş fi înşelat pe cineva. Am încercat s-o fac cât mai tăcut, şi m-am oprit chiar în mijlocul drumului spre pat, când A. s-a întors pe partea cealaltă, deranjată probabil de zgomot. Aş vrea să-mi spună cineva că a fi treaz la ora asta nu înseamnă neapărat trădare faţă de cineva, dar conştiinţa mea ţine cu orice preţ să mă acuze.

Îmi veni poftă să povestesc despre weekendul ăsta. Mai bine spus despre vizita alor mei din weekendul ăsta. Şi mai bine spus despre J., care mi-e din ce în ce mai drag. Are aproape 12 ani şi nu ştiu de ce, nu reuşesc nicicum să percep pe deplin însemnătatea cifrei ăsteia. Singurul lucru pe care l-am observat, şi pe care de altfel nu l-am putut ignora, e că 12 ani înseamnă mult mai înalt. Mult mai înalt decât a însemnat 14 ani la mine. Şi am crezut că asta e singura diferenţă. Apoi, sâmbătă dimineaţa, când ne pregăteam de plecare, J. a vrut să-şi aranjeze părul. Nimic ciudat în asta. Pentru el şi 7 ani a fost o vârstă potrivită pentru a vrea să-ţi aranjezi părul. Şi la părul lui blond şi frumos nu văd de ce nu ar vrea. Partea care m-a luat prin surprindere a fost alta. Ca o soră bună ce e, A. s-a oferit să se ocupe ea de styling-ul lui J. Şi aici urmează partea la care nu m-am aşteptat. Deloc. În loc să spună mulţumesc şi să se întoarcă înapoi la jocul de pe calculator ce pare-se că tocmai începuse să-l pasioneze, J. se priveşte nemulţumit în oglindă şi spune că nu-i place freza, pentru că, atenţie!, îl face să pară prea copil!! Ei bine, da! J. e nemulţmit de faptul că arată prea copil, iar A. îmi cere disperată ajutorul, din priviri. Eu bineînţeles sar ca arsă de unde stăteam: Dar eşti un copil! Şi da, asta e partea legată de 12 ani pe care încă nu pot să o vizualizez. Nu pot să o percep în totalitate. Şi nu pot să nu mă întreb acum: e ceva în neregulă cu mine? Sau chiar e ceva în neregulă cu J. la 12 ani, aşa cum bănuiesc?

Back in my life

M-am tot gândit ce motiv să inventez ca să îmi justific în vreun fel lipsa de pe blog din ultima perioadă. Şi nici n-aţi vrea şă ştiţi câte lucruri mi-au putut trece prin cap. Dar zilele trecute, în timp ce mă uitam la un film, mi-am dat seama că pur şi simplu nu are nici un rost. Deci nu, n-am făcut nimic altceva în tot timpul ăsta în care n-am mai scris nimic pe blog. Mi-am luat doat o lungă şi cu desăvârşire nemeritată vacantă de la toate responsabilităţile mele. Şi să nu îşi imagineze cineva acum că fac din asta vreun motiv de mândrie, pentru că afirmaţia ar fi cu siguranţă falsă. Nu, n-am salvat şi nici nu m-am chinuit să salvez lumea de când n-am mai scris. În schimb am văzut un film care m-a făcut să vreau să pot face lucrul ăsta. 2012. Eu am urât filmul, R. l-a găsit extraordinar.
Nu, nici n-am fost plecată în vreo călătorie de unde să nu am acces la internet sau la telefon, deşi dacă stau şi mă gândesc bine, mi-ar plăcea enorm să pot spune asta fără să mă mustre conştiinţa că mint. Nici măcar nu m-am implicat în vreun proiect pentru ajutorarea copiilor din Africa, sau cel puţin de prin nordul Moldovei.
În schimb am fost cumplit de răcită câteva zile, răceală care totuşi nu a avut nici o legătură cu virusul ăla care bagă oamenii în celula de izolare. Sau cel puţin aşa cred. Nu cred că aş mai scrie acum pe blog dacă ar fi fost AH1N1, nu? Ştiu că nu sunt deloc amuzantă. Şi al doilea lucru pe care l-am făcut aproape zilnic a fost să vorbesc la telefon cu nepoata mea, Kari, care la cei cinci ani pe care îi are, ştie deja mult prea multe lucruri despre utilizarea telefonului mobil pentru sănătatea mea psihică. Ştiu că nu înţelegeţi, dar toate la timpul lor.
Oh, şi ca să nu uit...I got my boots:) Probabil nici asta nu înţelegeţi prea bine, dar cu siguranţă R. ar putea să vă explice. E deja destul de familiarizat cu pasiunea mea pentru pantofi şi încălţăminte în general.
În rest încerc să-mi revin. La normal. Cu toate. Inclusiv cu plata chiriei de la apartament care e în categoria lucrurilor despre care nu-mi place niciodată să vorbesc. Important e că mi-am luat cizmele perfecte.