Incertitudini cu iz de primăvară

Într-un fel e linişte în lumea mea. Toate sunt la locul lor, aşa cum mi-am imaginat întotdeauna că ar trebui să fie. Fotografia alb-negru despre care nu-mi amintesc nimic stă nemişcată acolo unde am aşezat-o ultima dată. Masca din Venezzia pe care am primit-o cadou, pietrele albe pe care A. le-a strâns nu ştiu de unde, teancurile de cărţi aranjate la linie, broşa verde în formă de fluture, reviste de modă deschise aruncate aiurea; nimic din toate lucrurile pe lângă care trec în fiecare zi nu pare să se fi schimbat de-o vreme. Şi mie nu-mi plac schimbările pentru că lucrurile stabile îmi dau în general siguranţă. Şi mi-e bine să ştiu că ori de câte ori mă întorc acasă, o să găsesc toate aşa cum le-am lăsat. Şi într-un fel, asta e liniştea din lumea mea.
Pe de altă parte , în mine, schimbările se succed ameţitor, iar eu ţin cu orice preţ să păstrez totul în jur neschimbat. Şi aşa se-ntâmplă că în fiecare zi mă trezesc spunând lucruri în care nu mai cred demult, făcând lucruri pe care aş vrea să nu le mai fac, visând vise care nu mai înseamnă nimic, trăind o viaţă care nu mai simt că e a mea. Şi mi-e teamă să vreau să schimb ceva, pentru că n-am nici o siguranţă că schimbarea o să aducă ceva mai bun decât am acum şi aici. Să merg apoi mai departe pe un drum care nu ştiu încotro duce, gândindu-mă că n-am să aflu niciodată unde-ar fi ajuns drumul celălalt. Să schimb siguranţa pe care o am acum, pe o uşă despre care nu ştiu în care parte se deschide.
Mă întreba cineva odată dacă eu sunt vreodată fericită, dacă ştiu cum e să sari în sus de bucurie şi să simţi că eşti atât de împlinit încât să nu mai poţi scoate nici un cuvânt. Dar pentru mine fericirea înseamnă linişte. Înseamnă să mă trezesc dimineaţa, să mă uit în jur şi să văd că toate sunt la locul lor, dar mai mult decât orice, în mine, acolo unde se naşte în fiecare secundă o altă furtună, toate să fie aranjate la linie, precum cărţile din biblioteca mea.
Şi într-un fel, e linişte în lumea mea, pentru că adevăratele furtuni se dezlănţuie numai în mine.

A treia zi de 13

Nimeni nu-şi aminteşte de ce azi trebuie să purtăm negru. Şi cum şi-ar aminti când viaţa lor merge mai departe, exact aşa cum mergea şi acum o săptămână, o lună, un an în urmă...Când soarele răsare în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră şi apune în acelaşi ritm monoton, aşa cum dintotdeauna a fost. Nimic nu s-a schimbat şi pentru mulţi azi nu e decât o altă zi de 13. Pentru cei care l-au cunoscut pe C., e ziua în care îşi amintesc mai adânc ca-n oricare altă zi cât de cumplit dor zilele care trec fără el.
Nu mai ştie nimeni să le răspundă la întrebări. Toţi ridică neputincioşi din umeri şi-apoi îşi văd mai departe de drum. Dar pentru ei, cei care l-au iubit pe C., drumul duce în fiecare zi în acelaşi loc, unde copilul dimineţilor senine a-nchis pentru totdeauna bucuria în privirile lui calde.
Azi e 13 şi nimic nu se schimbă. E a treia lună şi timpul şi-a pierdut se pare puterea de a vindeca răni, aşa cum credeam că se-ntâmplă. Trece vremea şi nimic nu devine mai simplu. În inimile lor, e doar a treia lună de disperare crescândă, de dor, de tristeţe, de moarte...

Dar "Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!"

Povestea cu prietenii de duminică

sau de ce mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc

Nu e nici o greşeală. Exact aşa am vrut să scriu. Mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc. Şi la prima vedere, afirmaţia asta pare într-adevăr un non-sens. O să mă întrebaţi probabil de ce mi-ar fi dragi oamenii care mă dezamăgesc. Şi ca să fie cu atât mai greu de înţeles, o să completez propoziţia şi-o să spun că mai dragi şi mai dragi mi-s oamenii care mă dezamăgesc în mod constant.
Raţionamentul care stă la baza principiului e cât se poate de simplu şi de logic. Cel puţin pentru mine. Dar ca să nu mai lungesc povestea, lucrurile stau cam aşa:
Privind dintr-o perspectivă cât de cât obiectivă situaţia, mă văd nevoită să recunosc că nu sunt neapărat o persoană foarte sociabilă. Şi când afirm asta, vreau de fapt să spun în cuvinte mai frumoase că uneori pot fi de-a dreptul nesuferită. Adică genul ăla de persoană pe care uiţi intenţionat s-o treci pe lista de invitaţi la petrecerea de ziua ta. Sunt arogantă, răutăcioasă şi cumplit de capricioasă. Nu sunt o prezenţă tocmai agreabilă şi integrarea în grup e una din cele mai crunte torturi la care mă poate supune cineva. Nu-mi plac oamenii deschişi, motiv pentru care îmi pot număra prietenii pe degetele de la o mână şi tot mai rămân două locuri neocupate. În facultate, din 300 de studenţi câţi am fost la secţia mea, mă salutam cu cel mult zece dintre ei. Îmi aduc aminte că în ultimul an, o colegă de grupă m-a întrebat dacă sunt în anul III, pentru că nu-şi aminteşte să mă fi văzut vreodată.
Sunt sumbră şi negativistă, dar mai am uneori scăpări. În general îmi place liniştea şi singurătatea, iar de multe ori mi-s dragi oamenii care par să facă parte din aceeaşi lume cu mine. După cum spuneam mai devreme, nu-mi fac uşor prieteni, dar când totuşi se întâmplă asta, am prostul obicei de mă ataşa de cele mai ciudate personaje. Îmi lipseşte cu desăvârşire orice abilitate de a intui caracterul oamenilor, motiv pentru care mă trezesc de multe ori că acord credit unor indivizi a căror singură preocupare e propria lor persoană, în vreme ce ignor în mod deliberat oameni de caracter. Şi uite-aşa se face că "prietenii" mei, pe care-i apreciasem mai mult decât era cazul, sunt loviţi brusc de o amnezie psihogenă în momentul în care vreo "briză din vest" începe să le şuiere a pustiu în cutia goală, care în mod normal ar trebui să le adăpostească cele două emisfere ale creierului.
Se-ntâmplă aşadar, de multe ori, ca aceste mândre exemplare ale insuficienţei craniene la specia umană, după ce cu două luni în urmă mă flatau cu tot soiul de afirmaţii cu iz de poezie, să treacă acum pe lângă mine, fără a da măcar un semn că ar recunoaşte trăsăturile-mi banale şi comune.
F., de pildă, se număra până mai azi în rândul puţinilor oameni pe care-i admiram pentru sinceritatea lor aproape copilărească. Astăzi însă, aproape am început să mă îngrijorez pentru sănătatea lui, când am băgat de seamă că mergea cu gâtul sucit la 90 de grade, încercând cu disperare să-mi sugereze că nu mă observase.
Aş minţi dacă aş spune că atitudinea sus-numitului nu m-a deranjat, mai cu seamă în condiţiile în care nu i-am găsit nici o justificare. E drept că la braţul mândrului mascul plutea aproape ireal o minunăţie de domniţă cu pletele în vânt, dar n-am reuşit nicicum să înţeleg cum îi afecta acest fapt zona din creier responsabilă cu recunoaşterea unor chipuri familiare.
Şi acum de ce mi-s dragi oamenii care mă dezamăgesc? Pentru că mi-e aşa drag să-mi dau seama cât de patetică şi nostimă sunt atunci când creez tot felul de personaje fantastice cu calităţi excepţionale şi apoi încredinţez rolurile unor actori penibili de mâna a treia.
Şi F. e doar unul dintre ei.

Un Dumnezeu cu simţul umorului

Am fost tentată multă vreme să cred că destinul se face vinovat uneori de anumite scăpări. E ca şi cum totul se înregistrează pe o bandă, iar la un moment dat banda se termină şi se cere schimbată. Şi în felul ăsta există câteva momente, pierdute între schimbul de benzi, de care nimeni nu se face responsabil. Sunt genul ăla de întâmplări asupra cărora destinul pare să fi pierdut controlul. Noi le numim pur şi simplu coincidenţe, după ce încercările noastre de a le găsi o explicaţie eşuează în toate direcţiile. De multe ori nici nu mai încercăm să înţelegem raţionamentul unor evenimente ciudate, pentru că a crede în coincidenţe înseamnă a crede în "potriveli întâmplătoare a lucrurilor". Şi adevărul e că totul se simplifică dacă ne reducem la a crede în coincidenţe. La ce bun să întorci o întâmplare banală pe toate părţile, că doar-doar o să-i găseşti logica? La urma urmei e pur şi simplu o coincidenţă.
Ei bine, eu nu mai cred în coincidenţe. De fapt nici nu ştiu dacă am crezut vreodată că lucrurile se petrec uneori, aşa, la nimereală. Dar recunosc că era o modalitate mult mai simplă de a da uitării anumite întâmplări care nu-mi dădeau pace. Dar nu, coincidenţele nu există. Şi poate acum vă aşteptaţi să spun că am avut o revelaţie care să dea un cu totul alt înţeles acelor întâmplări accidentale pe care le trăim uneori şi pentru care nu găsim explicaţii. Cu riscul de a dezamăgi pe cineva, trebuie să recunosc că nu, n-am avut nici un fel de revelaţie. Concluzia la care am ajuns acum câteva zile e cât se poate de simplistă. Nu cred în coincidenţe, dar cred într-un Dumnezeu cu simţul umorului. Da da, ati citit bine. Dumnezeul în care cred eu, e un Tip cu simţul umorului. Şi ştiu că pentru unii afirmaţia mea suna de-a dreptul tupeist, dar îmi place să cred că mai mult decât un stăpân drept în toate, El e prietenul meu. Şi are un umor atât de fin, încât uneori nici nu-I înţeleg glumele. Şi cât de ingenios trebuie să fii ca să te gândeşti la aşa glume. Să zicem de exemplu că trebuie să mergi la o nuntă cu prietenul tău. Şi, previzibil sau nu, mama prietenului tău nu te place neapărat, iar sentimentul e cât se poate de reciproc. Trecând peste toate detaliile, ajungi la respectiva nuntă, unde evident e prezentă şi mama prietenului tău. După analize amănunţite a tutror ţinutelor din garderobă, te decizi asupra uneia care, speri tu, nu o să stârnească nici un fel de nemulţumire. Să nu mai luăm în considerare faptul că rochia e cumpărată dintr-un magazin care nu aduce decât un model din fiecare. Care e partea în care Dumnezeu îşi exersează simţul umorului? Simplu. Cum ţi se pare să ajungi la nuntă şi să realizezi că mama prietenului tău (cea care nu te simpatizează şi nu o simpatizezi în mod necesar) are o ţinută izbitor de asemănătoate cu a ta? Şi nu zic de culori asemănătoare. Cum ar fi dacă rochia ta unicată nu e de fapt aşa unicată cum credeai. Sau cel puţin materialul din care e făcută nu e. Şi cum e să li se pară tuturor că femeia şi-a cumpărat material pentru sacou, iar din ce-a rămas, ţi-ai făcut tu o rochie? Ca să nu mai zic că încerci cu tot posibilul să eviţi să fiţi văzute una lângă alta, în speranţa că poate totuşi nu-şi mai dă seama şi altcineva, iar la un moment dat, exact când sunt mai mulţi adunaţi, dumneaei vine şi foarte mândră, le spune tuturor ce fază tare! Adică să fim serioşi: ce şansă la milion ar fi existat ca aşa ceva să se întâmple pur şi simplu?
Sau, să spunem, de exemplu, că te-ai angajat recent şi (de ce să nu recunoaştem, în perioada asta e o adevărată realizare să faci asta) chiar eşti foarte încântată de perspective. Cum ar fi totuşi să-ţi descoperi după foarte puţină vreme că şeful tău e una şi aceeaşi persoană cu tipul imposibil de enervant cu care ai ieşit anul trecut la film şi apoi ai uitat să-i mai răspunzi la cele 15 telefoane cu care te-a stresat două săptămâni.
Şi nu sunt neapărat un fan al farselor, dar Dumnezeu le face pe cele mai reuşite. Şi-mi place că dincolo de imaginea pe care vor oamenii să I-o construiască, Dumnezeul în care cred eu nu e numai întruchiparea dreptăţii şi-a perfecţiunii, a judecăţii fără părtinire, ci e înainte de toate un Dumnezeul al bucuriei împărtăşite. E Prietenul care plânge cu mine, dar ştie ca nimeni altul să mă facă să zâmbesc.

Din seria "Poveşti cu Jimm"

M-am gândit că aş putea lăsa să treacă şi ziua de azi fără să-ţi vorbesc. Dar liniştea asta ţipă de o săptămână între noi, iar eu abia mai simt frigul. Să nu mă-ntrebi de ce-am tăcut atâta vreme şi nici prin ce lumi paralele mi-au rătăcit gândurile. Să nu mă-ntrebi nimic.
Te rog să nu-mi arunci nici privirea aceea dojenitoare! Am lipsit o vreme, dar uite, m-am întors înapoi acum. Sunt iar aici cu poveştile mele lungi şi plictisitoare. Fă-te comod. S-ar putea să-ţi vorbesc până spre dimineaţă. Vreau doar să taci şi să m-asculţi, chiar dacă n-am să-ţi spun nimic.
Mă întreb dacă ai şti să-mi răspunzi la întrebările pe care-mi place câteodată să le pun. Sau ai face şi tu la fel ca toţi dinaintea ta. Ţi-ai ţintui privirile-n pământ, încercând să-ţi aminteşti motivul pentru care încă ne zâmbim când trecem unul pe lângă celălalt. Dar nu, nu te gândi la asta acum. Aveam nevoie de cineva care să nu închidă speriat ochii ori de câte ori încerc să-l iau de mână. Aş fi vrut pur şi simplu să ştii să-mi răspunzi la întrebări. Să ştii să-mi spui unde e primul loc pe pământ unde-o să răsară mâine soarele. La ce-mi ajută să ştiu asta? Nu ştiu...vreau doar să văd unde mi-aş dori mai mult şi mai mult să fiu acum. Soarele nu răsare la cuvântul meu. Mă găseşte întotdeauna acolo unde m-a lăsat ultima dată.
Gata? Te pregăteşti de plecare? Ba înţeleg! Întotdeauna te-am înţeles când ai vrut să pleci. M-ar fi mirat dacă-ai fi vrut să rămâi. Poate-ar trebui să plec eu de data asta. Nu pentru că asta m-ar face să mă simt mai bine. Pur şi simplu pentru spectacol.
Văd că încă păstrezi fotografia aia. Eu aş fi ascuns-o în locul tău. Ştiu că nu înţelegi. Cine-ar înţelege ceva, oricum?
N-am venit aici să-ţi spun nimic. Eram doar în trecere, cu dorul după nişte oameni de care n-ar fi drept să-mi fie dor vreodată.
Tristă? Poate...De ce n-aş fi tristă? E destulă frumuseţe în tristeţea asta de toamnă. Nu-ncurcă pe nimeni tristeţea mea şi în plus, oamenii care-mi iubeau zâmbetul s-au pierdut demult în zâmbetele altor iubiri. Azi nu am pentru cine să zâmbesc. Stau aici doar ca să-i văd plecând. La ce bun să-ncerc să-i opresc? Sunt doar oameni care vin şi pleacă. Vin cu mâinile goale şi-apoi pleacă cu zâmbetele mele. De-acum mă pot lipsi de ei. Nu mai am vreme de zâmbete frânte din poveşti cu zâne. Aici se termină toate. Am rămas fără zâmbete de împrumutat străinilor.
La sfârşitul zilei, vreau doar să mă uit la tine şi să te întreb: În braţele cui răsare dimineaţa prima dată soarele? Pentru că e singurul loc pe pământ unde aş vrea să mă trezesc zâmbind...

1 aprilie şi farsa cu Feroe

Nu ştiu exact ce m-a distrat astăzi mai mult: faptul că a fost întâi aprilie şi totul a luat forma unei farse, sau faptul că am realizat în sfârşit că echipa de fotbal a României e cam pe aceeaşi treaptă cu echipa de fotbal a Insulelor Feroe.
Pariez că mulţi dintre voi nici nu ştiţi unde pe hartă e ţara asta, ca să nu mai vorbim despre orice alte cunoştinţe demografice sau istorice. Şi chiar nu vreau s-o fac pe-a deşteapta când spun asta, pentru că spre ruşinea mea, de la Gabi M.(a.k.a. Chaos And Smiles) am aflat şi eu, numai anul trecut, că Insulele Feroe sunt de fapt un stat în toată regula. Frustrată de ignoranţa mea, primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns atunci acasă, a fost să caut pe Wikipedia Insulele Feroe. Mă gândeam eu că probabil trebuie să aibă mărimea şi populaţia oraşului Bucureşti, dar chiar nu mi-am imaginat că au şi limba lor proprie! Toate ca toate, dar surpriza e că Feroe nu e nici pe departe cât capitala României, iar cât despre numărul de locuitori, sunt mai puţin de jumătate decât în oraşul Suceava, adică cel mult 50.000. Tot atunci am aflat că de fapt a spune Insulele Feroe e pleonasm, pentru că în limba nativă Feroe înseamnă Insula Oilor. Apoi mai ştiu că din cauza vremii extrem de schimbătoare şi capricioase, Feroe a fost poreclită de soldaţii britanici Island of Maybe. Fauna de pe insule se reduce la extrem de puţine vieţuitoare, singurele mamifere care trăiesc acolo fiind foca şi nu ştiu care balenă. Procesul de urbanizare e unul foarte lent, deci predomină încă spaţiile rurale. Şi plus de asta, ăştia n-au vrut să adere la Uniunea Europeană, alături de Danemarca, doar pentru că li s-a pus lor pata că vor să fie stat autonom. Şi au cică cam toate structurile necesare unui stat, mai puţin structura militară, care le e asigurată de Danemarca.
Bun. Până aici toate bune şi frumoase. Ştiam destule despre Feroe ca să nu-mi mai fie mie ruşine de atâta lipsă de cultură generală. Nu pot să spun că nu mi s-a părut ridicol că o ţară de mărimea oraşului Suceava, poate chiar să fie o ţară, dar m-am liniştit la gândul că eu trăiesc în România, deci ce diferenţă!
Am acceptat aşadar că Feroe e o ţară, că au limbă proprie, că au şi ei maşini ca şi noi, că au şi oraşe, că le place să pescuiască, că ştiu să vorbească şi engleză...dar chiar să aibă şi echipă naţională de fotbal?! Dar chiar să fie aproape la fel de "bună" ca şi a României?! Asta e chiar prea de tot! Şi dacă azi n-ar fi fost 1 Aprilie, chiar nu mi s-ar fi părut deloc amuzant să-i văd pe români pierzând în faţa austriecilor.
La început mi-a fost destul de greu să accept că fie că spui naţionala României, fie că spui naţionala feroeză, cam tot pe-acolo baţi. Apoi, încet, mi-a mai trecut frustrarea. Am suspinat a resemnare şi m-am consolat cu ideea că, la urma urmei, să te compari cu Feroe, nu-i ca şi cum te-ai compara cu Nauru! Până una alta, nu-mi rămâne decât să sper că Nauru nu are echipă de fotbal! Sau cel puţin la următoarele mondiale pe care o să le ratăm, n-o să fie în grupă cu noi!

Treizeci şi unu Martie

Ca să-l iubesc pe el nu-mi trebuie vreun motiv anume. Nu mă întreb niciodată ce-l face atât de special în ochii mei şi nici nu mi-e teamă că într-o zi n-o să mai simt pentru el ce simt astăzi.
E bogat, dar bogăţia lui nu sunt banii lui, ci viaţa pe care o trăieşte. Şi e aşa bine să ştiu că sunt parte din viaţa lui.
E nespus de frumos. Atât de frumos cum numai Dumnezeu poate face un om; atât de frumos încât, după ce ajungi să-l cunoşti cu adevărat, nu-ţi mai poţi lua ochii de la el. Şi-n fiecare zi creşte în frumuseţe, spre desăvârşire.
E blând şi senin ca un cer imaculat într-o zi de primăvară târzie. Poartă în ochii lui limpezi tot albastrul mărilor liniştite. În privirea lui caldă se-ascund toate poveştile, toate bucuriile şi toate tristeţile mele. Şi eu mă pierd mereu în râul de pace ce curge prin ochii lui.
De la el am învăţat că frumuseţea începe din inimă. Că oamenii frumoşi sunt cei care au inima curată. Că nu poţi avea şi cunoaşte frumuseţea, dacă nu-L cunoşti pe Cel care a creat-o; Cel care e frumuseţea desăvârşită.
El mi-a spus că nu ceea ce cred sau spun alţii despre mine, mă defineşte pe mine ca persoană. Că nu e extraordinar să ajung ceea ce vreau eu să ajung, ci extraordinar e să devin ceea ce Dumnezeu vrea să devin. Dragostea ce I-o port Lui mă defineşte.
De la el am învăţat că dacă am vreun preţ, e preţul pe care L-a pus în mine Dumnezeu, când de dragul meu Şi-a trimis Fiul să moară pe cruce.
De la el ştiu că dragostea nu se măsoară în cât de mult primeşti, ci în cât de mult eşti dispus să dai. Că uneori oamenii care te iubesc te dezamăgesc, dar asta nu înseamnă că te iubesc mai puţin.
El mi-a arătat că în viaţă de multe ori fericirea înseamnă să uiţi şi să mergi mai departe. Că iertarea te ridică deasupra celorlalţi, iar răzbunarea te umple de resentimente; că adevărul te face liber, chiar când nu ţi se pare.
Cu el am aflat că să crezi în minuni nu te face fanatic, ci doar credincios. La el am văzut că Dumnezeu poate face minuni, dar uneori alege să nu le facă, pentru că planul lui e diferit de al nostru.
De la el am învăţat să nu mă tem de moarte, pentru că moartea e doar o altă uşă către o viaţă perfectă. De la el ştiu că în suferinţă poţi fi liniştit, pentru că şi noi suferim, dar nu fără nădejde. El m-a învăţat ce înseamnă să te încrezi în lucrurile care nu se văd, chiar şi atunci când ţi se pare imposibil să mai crezi. De la el ştiu că mai poţi găsi putere să mergi mai departe, chiar şi când eşti convins că ai ajuns la limită.
La el am învăţat să nu-mi fie ruşine să plâng atunci când simt nevoia s-o fac, pentru că a plânge nu e un semn de slăbiciune, ci binecuvântarea de a fi om.
În braţele lui găsesc întotdeauna siguranţa, chiar de-aş fi în mijlocul furtunii. Nimic nu mă poate tulbura când sunt în braţele lui.
El m-a dorit şi m-a iubit încă dinainte de a mă vedea şi înainte de a mă ţine în braţe. Şi nimic nu se compară cu bucuria de a fi în preajma lui. El a fost, este şi va fi singurul bărbat din viaţa mea, care am certitudinea că mă iubeşte total dezinteresat şi fără limite.
El mi-a pus primul nume, fără ca mama să ştie şi chiar dacă de multe ori spun că nu îmi place, adevărul e că îmi place la nebunie, doar pentru că ştiu că lui i-a plăcut.
Pentru el voi fi întotdeauna "fetiţa lui tati", aşa cum sunt acum deşi am deja 22 de ani. Şi tot copil o să fiu în ochii lui şi peste 20 de ani.
Pentru el vreau să-i cer lui Dumnezeu o viaţă lungă şi plină de bucurie, azi, de ziua lui. Pentru el aş renunţa la toate binecuvântările mele, dacă aş avea puterea de a decide lucrurile astea.
Pentru tot ce-am învăţat şi-am primit de la tine,
pentru tot ce-ai fost şi eşti pentru mine,
pentru tot ce sunt azi datorită ţie,
pentru că întotdeauna eşti aproape pentru mine,
Tati, MULŢUMESC!

La mulţi ani!

Dincolo de vis

M-am trezit cu ochii înlăcrimaţi şi am încercat minute în şir să-mi amintesc despre ce a fost visul. Am închis din nou ochii şi l-am simţit acolo pentru o clipă. A zâmbit şi m-a luat de mână. În visul meu el zâmbea iar, aşa cum obişnuia să facă întotdeauna. În visul meu era din nou înalt şi nespus de frumos. Era aşa cum fusese înainte ca moartea să-i crească tulburătoare în priviri. Şi-aş fi vrut aşa mult să-l pot păstra lângă mine, pentru totdeauna. L-am strâns de mână şi i-am spus că nu-mi vine să cred că e iarăşi aici, cu noi. El m-a privit doar, fără să-mi adreseze vreo vorbă. Şi-ncet imaginea a-nceput să pălească. Când m-am trezit încă aveam mâna încleştată în strânsoare şi ochii împăienjeniţi de lacrimi. Afară de ciripitul vrăbiilor, linişte deplină. Nici urmă de el...
Şi mie mi-e-aşa de dor de el zâmbind...

lui Daniel

Drumul spre nicăieri

E între noi un drum pe care îl mai străbat numai plângând. E-un drum care, cândva, mă purta îmbrăcată-n bucurie, în fiecare zi, spre tine. Un drum pe care aşteptam să păşesc în fiecare seară şi-n fiecare dimineaţă. Azi e doar un alt drum care nu mai duce nicăieri. Începe în neant şi se-ntoarce exact de unde a plecat. E ca şi cum m-aş învârti la nesfârşit, în cerc, când trec pe-aici. Şi-n mijlocul cercului e doar cenuşa dintr-o poveste în care am crezut mai mult decât în tine. Aş fi vrut aşa mult să găsesc un drum care să nu-mi amintească de zilele când totul sfârşea în braţele tale, dar se pare că şi oraşul se construieşte mereu în jurul tău.

Nu ştiu de ce-am plâns şi nu ştiu de ce mi-aş fi dorit brusc să uit toate lucrurile care m-au făcut să fiu aşa cum sunt acum. Tu oricum nu mai eşti şi la fel toate locurile în care ne-am pierdut zâmbetele împreună. Dar am plâns pe drumul pe care viaţa m-a adus iar, numai gândindu-mă că nu mai am nici un motiv să-l străbat visând. Am plâns pentru că nu mai duce spre tine şi pentru că nu mai e nici un drum pe lume care să ducă spre tine.

Aşa a fost azi şi aşa o să fie întotdeauna. Am luat fiecare drumuri ce sfârşesc în poveştile altor străini. Tu nu-ţi mai aminteşti nimic altceva decât ce ai acum, eu nu pot să am nimic decât amintirea unui drum pe care m-am rătăcit. Îţi mai zăresc uneori chipul în mijlocul unor mulţimi de oameni fără chipuri. Niciodată singur. Şi câteodată aş vrea să mă apropii, dar mă opreşte încă povara ridicolă ce-mi apasă umerii de-atâta vreme. Ne despart atâtea dimineţi şi nopţi în singurătate, atâtea vise pe care le-am uitat şi eu ştiu că nu mai e drum pe lume care să mă poarte acum spre tine.

Casa unde am crescut

Ştiu că la sfârşitul drumului mă aşteaptă o altă poveste. O poveste pe care cu mintea de acum nici nu mi-o pot imagina. Dar de multe ori când stau întinsă în iarba din spatele casei unde am crescut, mi se pare, într-un mod ciudat, că aşa trebuie să se simtă să ajungi acasă. Te întinzi pe spate sub un cer senin ca întinsul unei ape şi tragi în piept aerul cu gust de iarbă proaspăt tăiată. Îţi ţii o clipă respiraţia, apoi încet, laşi viaţa să se elibereze din închisoarea trupului tău. Încerci numai să-ţi reaminteşti momentele care au contat pentru tine, clipele în care te-ai simţit iubit, important, stăpân pe lumea toată. Şi undeva la orizont încep să apară rând pe rând toţi oamenii care ţi-au fost dragi şi tu nu mai vrei altceva decât să le faci un semn de bun rămas. Zâmbind. Apoi închizi ochii şi simţi cum tot greul pământului ţi se ia de pe umerii tăi obosiţi. Totul în jur se pierde într-o lumină orbitoare, în vreme ce tu încă zâmbeşti. E totul aşa uşor acum, încât ţi se pare că ai putea să zbori. Şi fără să ştii, chiar începi să zbori spre o lumină şi mai caldă.
Şi de-aici începe cealaltă poveste. Povestea pe care eu nici nu pot să mi-o imaginez, dar pe care undeva, la sfârşitul drumului ce-mi poartă paşii acum, am s-o trăiesc mai intens decât orice altă poveste. Până atunci, îmi place să mă întorc în casa unde am crescut, să mă întind în iarbă şi să-mi spun zâmbind...E-aşa bine să fiu acasă...

Atunci şi acum

M-ai întrebat într-o zi dacă îmi mai aduc aminte cum era să fiu fără tine. Şi am umplut pagini întregi cu amintiri de singurătate în care nu m-am regăsit nicicum. Mi-am zis că trebuie să fie undeva, o pagină în care tu să nu fii şi eu totuşi să zâmbesc. Trebuie să existe undeva, în viaţa de dinainte de tine, un capitol în care eu să dansez şi să alerg, şi să cânt, şi să zâmbesc, şi să...Dar tu eşti...şi nu eşti, iar eu n-am nici o explicaţie destul de bună pentru ce mi se-ntâmplă. Şi azi m-au întrebat din nou de tine, iar eu le-am spus că eşti bine, că ştiu şi cum te cheamă, şi ştiu şi pe care parte ţi-a căzut o geană, iar tu n-ai vrut să-ţi pui o dorinţă. M-am întristat puţin atunci, pentru că aş fi vrut să-mi spui că îţi doreşti să mai rămân lângă tine. Dar tu mi-ai zis să nu mai fiu aşa copil, că o geană pe obrazul drept nu ţine loc de dorinţe împlinite.

Azi când mă gândesc la tine, nu-mi amintesc mai nimic. Spun tuturor că ieri ai fost aici, dar nu mai simt nici măcar vântul cald jucându-mi-se leneş prin păr, aşa cum credeam că s-a-ntâmplat când erai lângă mine. Ba chiar credeam că m-ai privit lung o vreme, fără să scoţi nici un cuvânt. Apoi mi-ai zis că sunt frumoasă când îţi zâmbesc. Şi mai ştiu că mai târziu, când soarele apusese pe jumătate, mi-ai desenat un fluture pe umărul gol. Totuşi azi m-am uitat în oglindă, şi pe umărul meu nu era nici urmă de fluture.

Poate la urma urmei, amintirea eşti tu, iar viaţa mea de-acum e restul poveştii, în care nu te găsesc nicăieri. Poate e doar imaginaţia mea scăpată din frâu, care te-nchipuie de-atâtea ori ţinându-mă strâns de mână. Poate ce am acum, e ceea ce-am avut dintotdeauna şi eu nu mai pot să-mi dau seama unde se termină visul şi unde începe adevărata poveste. Poate partea reală e când eu trec străin pe lângă tine într-o zi de duminică, iar tu ţii pe altcineva de mână. Şi încerc cu disperare să alung gândul ăsta, zicându-mi că la urma urmei în visele şi-n poveştile mele, e dreptul meu să cred în finaluri fericite.

Dor de casă...

lui Daniel

Mai lasă-mă un timp să plâng
Şi-am să mă-ntorc apoi acasă.
Mai am doar de ucis un gând,
De şters o zi,
de frânt o viaţă.

Mai lasă-mă un timp să dorm
Şi îţi promit că vin acasă.
Mai vreau doar să veghez un somn,
S-ating un vis,
Să iert o viaţă.

Mai lasă-mă un timp să fiu.
Să-mi fie dor să vin acasă.
Mai vreau numai o zi, atât să ştiu
Să fiu copil
Pentru o viaţă.

Mai lasă-mă un timp s-alerg,
Să caut drumul către casă.
Să mai trăiesc un ceas, să înţeleg
Ce am şi cine
Mi-a dat viaţă.

Mai lasă-mă un timp să râd,
Să uit că mă aştepţi acasă.
mai vreau ultimul vers să-l cânt,
Să mor şi să mă-ntorc
La viaţă.

Mai dă-mi un timp să-mi fie dor
De Tine şi de toţi de-acasă.
Mai vreau doar să alung un nor
S-aprind un foc,
Să-nseninez o viaţă.

Mai lasă-mă un timp să plâng,
Un timp să râd şi să alerg o viaţă.
Mai vreau doar să adorm, să fiu, să cânt
Şi-apoi să mă întorc
ACASĂ.

P.S. E o poezie mai veche. E de fapt prima poezie pe care am scris-o. Dar vreau s-o postez pentru Daniel. Mai bine spus în memoria lui Daniel.

Goodbye again

In just six months, I had to say goodbye to three people. First who left us was grandpa. He was the only grandpa I've ever knew, and even if he wasn't such a friendly or loving person, knowing I'll never see him again hurt like hell. Still he was old enough not to make me ask God why would He do that to me.
Few months later it happened again. This time was much more painful, because neither of us expected to this. C., the child of silent serene mornings left us with broken hearts and thousands of questions. He was my best friend's brother and he was only 18 when his heart stopped beating, too tired to go on any longer. I don't remember anything more shocking than those words: "They had to let him go..." After that night, I haven't slept for more than two weeks. It was a nightmare.
All this time, we were praying for another child. He was only 15 years old, and had a tumor on his brain. They found this out just a year ago, when he started to complain about some ugly headaches. At the beginning, nobody took it very seriously, but eventually they decided to go to a doctor. Who knew what awful news we're gonna get? Daniel was sick. So sick that he needed surgery right away. There were some risks, though. When asked what the risks are, the doctor said 3 from 5 are dying during the surgery. And about the other two from five, he could not tell too much. Nobody wanted to take this risk. After this, it followed a whole year spent in different hospitals, a year of treatments that turned Daniel into a person I've never knew before. I remember that day, when he came back from Belgium, after a really harsh treatment. They came to visit us and it was the first time I was seeing him, after the callous diagnostic. I didn't recognize him in the first place. He was looking so different. And not in a good way. He had nothing from the happy child I knew before. No smiles, no annoying questions, but a huge shadow of suffering in his eyes. I asked him how is he doing. Stupid question I asked! But he wasn't complaining of anything. He was ok.
But I knew he's not ok. He was so sick he could've barely walked. All this time, we didn't stop praying for him. It was the only hope we had. And we hoped in a miracle.
After an unspeakable hard year, Daniel left us. He didn't even say goodbye to his parents. He woke up one morning and he said to his daddy he had something on his chest. And that was all, because he closed his eyes forever.
Now there is no pain in his eyes anymore. But there's so much pain in ours. We all trusted a God who can heal the most impossible diseases, but he didn't heal Daniel. Or maybe He did. But He did heal Daniel in a way we can't understand yet.
We all miss him, and that house will never be the same without him. Our lives will never be the same without him. Daniel was my cousin and I try to remember only the good moments we shared together. Like the last New Year Eve we've spent together. It was right before they found out about the tumor. Our parents were in Italy and we throw a party there. Daniel was there too and he was unsatisfied with the size of the piece of cake he got. It was so funny...

I still can't believe he's gone...But I still can feel his arms around me, from the last embrace we shared.
Remembering you forever.

P.S. Daniel's funeral was the reason I went home last week.
The reason i wrote this in English is because it seems so much painful when I talk about it in Romanian. And I can't take it yet.

Marley and me

Nu e nici mâine şi nici nu sunt sigură că vreau să mai vorbesc despre vreme. Nu sunt sigură nici că vreau să mai vorbesc despre motivul care m-a dus acasă. La urma urmei nu sunt sigură că azi vreau să vorbesc despre ceva. Poate despre visul din care m-am trezit de dimineaţă, sau poate despre rochia superbă pe care am văzut-o ieri. Visul ca visul...dar rochia! În fine, mai bine aş vorbi despre câinele vecinului de deasupra, care în momentul în care eu scriu rândurile astea scoate un sunet imposibil de enervant şi stresant. Culmea e că, de patru ani de când locuiesc aici, singura dovadă a existenţei unui câine în apartamentul de deasupra au fost sunetele astea imposibil de enervante pe care le aud în fiecare dimineaţă şi zgomotul şi mai enervant pe care-l fac ghearele câinelui pe parchetul gol. Nici măcar n'aş putea spune ce câine e, că de văzut, nu l-am văzut niciodată.
Şi chiar nu înţeleg, cât de plictisitor trebuie să fii să scrii despre un câine. Dar ştiu cât de plictisitor trebuie să fii să faci un film despre un câine. Nu chiar aşa plictisitor. În final, filmul pe care l-am văzut sâmbăta chiar merită văzut, asta dacă nu ai lângă tine un R. care din nu ştiu ce motiv e nesuferit de supărat, iar de partea cealaltă un A. care-şi găseşte să râdă în cele mai inoportune momente, doar de dragul de a se distra. În rest, Marley and me e un film cu şi despre un câine, ceva mai enervant decât cel din apartamentul de deasupra.

Sa plec, sa nu plec...mai bine mă întorc.

Am plecat până la urmă. Pe neaşteptate şi pentru nici un motiv bun. Am plecat acasă. Acum m-am întors. Şi mor de somn. Am vrut numai să spun că m-am întors. Despre motiv şi despre vreme, pe mâine.

Lui C., copilul dimineţilor senine - a doua lună

E a doua lună de tristeţe în casa cu perdele negre. E din nou ziua în care nimeni nu intră şi nu iese pe uşa pe care ai ieşit tu ultima oară. Credeam că timpul o să facă povara mai uşoară, dar nu e zi în care să nu ne amintim de tine. În loc să ne fie mai uşor, ne e tot mai dor de tine. Totul s-a oprit în loc de când te-ai pierdut printre strigătele noastre disperate.
Nu ne-ntreba cum suntem. Pentru că în fiecare dimineaţă când deschidem ochii, simţim cerul prăbuşindu-se peste noi. Ne mai sunt doar visele pline de tine şi de zâmbetul tău. Şi-am vrea să nu mai vină niciodată dimineaţa, ci să rămânem acolo, în visul nostru, mereu aproape de tine. Să ne strângi în braţe, aşa cum făceai de fiecare dată când ne-ntorceam acasă. Să zâmbeşti şi toată încăperea să se lumineze de zâmbetul tău. Să ne vorbeşti, să ne-asculţi, să fii...
Ai plecat şi-ai luat cu tine, în locul acela rece în care te-au pus, toate dimineţile noastre senine. Nu ştim unde să te găsim, dar bâjbâim prin întuneric tot mai pierdut, pentru că trebuie să fie un loc în univers unde să fim iar împreună. Ni se apleacă umerii sub povara prea grea de tristeţe, de dor, de durere. Ne-ngenunchează la sfârşitul fiecărei zile amintirea ochilor tăi senini. Nu mai vedem lumina de la capătul tunelului, pentru că drumul fără tine nu are nici un capăt.
Dar tu? Mai eşti? Ne mai auzi? Îţi mai e dor de noi vreodată?

Căci noi, până la sfârşit, îţi vom spune...ne e aşa de dor de tine, copil al dimineţilor senine...

Ei bine, m-am întors!

Ei bine, m-am intors. M-am întors în ţara noastră cenuşie şi rece, după ce la Roma am purtat tricouri cu mânecă scurtă. Afară de drumul imposibil de lung şi obositor, weekendul care a trecut se înscrie probabil în top 5 cele mai memorabile momente. Şi asta din mai multe puncte de vedere. Primul: am văzut patru ţări care nu erau incluse în programul de vizitare şi asta din cauza navigatorului care s-a încăpăţânat să ne ducă prin Slovenia şi Croaţia. Doi (ştiu că nu sună deloc patriot ce spun acum) dar tocmai mi-am dat seama că m-am născut în cea mai cenuşie ţară de pe Terra. Trei: am vizitat Vaticanul, inclusiv basilica di San Pietro, una din cele mai impresionante opere de arte din câte există. Bineînţeles că Papa ne-a invitat pe la el, dar l-am refuzat politicos, pentru că eram în grabă. Patru şi probabil cel mai important punct: la Venezia, am mâncat cea mai bună îngheţată ever!
Astăzi sunt destul de ocupată, aşa că o să închei postul ăsta aici şi-o să revin cu detalii ceva mai încolo.

P.S. Chiar dacă nu-i România aşa primitoare cum mi-aş dori, e totuşi bine să fiu din nou acasă.

That's the dress:)

Rochia o am cumpărată de dinainte de Crăciun. Nu neapărat pentru ocazia asta, ci pentru că mi-a plăcut foarte mult. Din păcate nu am avut ocazia să o port încă niciodată. Am îmbrăcat-o numai pentru poze:). Un tip mi-a zis că e o culoare prea ştearsă pentru o nuntă. A zis că merg la nuntă, nu la o întrunire secretă. I don't really care. So that's the dress I'll be sporting at the wedding:)


From the same photo session:

One of these days...

Tags: 8 martie, Italia, Roma, nunta fratelui meu, vineri, plecare, rochie de nuntă, Venezia, I can't wait!!!!

Lui F. şi celor care uită

Există undeva, pe pământul sau în cerul meu, un loc unde timpul s-a oprit. Oamenii care locuiesc acolo au rămas neschimbaţi de secole. Sunt puţini, ce-i drept, dar trăiesc ca şi cum ar fi o familie...Oamenii de aici nu îmbătrânesc niciodată şi eu aş vrea să merg mai des să-i vizitez. Dar eu trăiesc la celălalt capăt de pământ şi în lumea în care trăiesc eu timpul nu iartă nimic. Aici noi, oamenii, nu ne mai putem privi în oglindă, pentru că fiecare reflectare pune pe chipul nostru încă o umbră; fiecare oglindă înseamnă încă un pas înspre moarte. Dar noi suntem oricum prea ocupaţi ca să avem timp să ne gândim la asta...
În lumea noastră avem maşini şi telefoane mobile, şi în fiecare zi cineva inventează un alt mod prin care ne înşelăm că înşelăm timpul. N-avem vreme de lucruri mărunte, pentru că visele noastre măreţe cer sacrificiu. N-avem timp nici de zâmbete, pentru că ţelurile noastre nu permit nici un fel de abatere. Trăim înconjuraţi de construcţii grandioase şi peste tot unde privim lucrurile par să fie exact acolo unde trebuie să fie. Nu realizăm că ele au să rămână mereu acolo, în vreme ce noi n-o să mai fim.
Avem job-uri importante şi ziua de mâine mereu plină. Azi ne gândim doar cât de multe probleme avem de rezolvat mâine. Spunem că familiile noastre sunt mai importante, înainte de toate, dar de multe ori suntem prea ocupaţi ca să putem lua masa împreună. În lumea noastră, prioritate ne e să strângem bani, ca ei, cei pe care îi iubim, s-o ducă bine. Să ştie cât de mult ne pasă de fericirea lor. Nu contează că de fapt banii noştri nu înlocuiesc prezenţa noastră. Şi e drept că mereu ne facem datoria şi suntem acolo pentru ei, ori de câte ori e nevoie. Dar atât de absenţi!
În lumea despre care vorbesc totul se petrece în viteză: iubim în viteză, ne bucurăm în viteză, trăim în viteză. La sfârşit murim în viteză.
La noi nimeni nu are timp pentru nimeni. Suntem prea grăbiţi să murim.
În lumea cealaltă, în care timpul nu se luptă cu oamenii, e linişte deplină. Dacă nu aş fi mereu aşa grăbită şi preocupată de gândurile mele, mi-ar place să mă opresc mai des pe-acolo. Mi-s dragi oamenii care trăiesc în lumea asta, dar de cele mai multe ori n-am timp să le spun asta. Ei au răbdare cu mine şi mă aşteaptă mereu cu fereastra deschisă. Ştiu că n-am vreme să ocolesc să intru pe uşă.
Nu-mi pun multe întrebări. Nu vor să ştie pe unde am umblat sau câte vise măreţe am construit şi-am dărâmat de când i-am văzut ultima oară. Vor doar să-mi ţină mâna într-a lor şi să mă privească. Au trăit şi ei în lumea pe care o alerg eu acum şi nu se supără când trec zile, săptămâni, luni şi eu par să-i fi uitat.
În lumea în care timpul stă în loc, ştiu să spun te iubesc şi ştiu să îmbrăţişez oamenii. În lumea care există undeva, pe pământul sau în cerul meu, ştiu că amintirea şi uitarea sunt pentru oameni bătrâni. Iar în lumea fără timp, oamenii nu uită niciodată, pentru că ei rămân mereu tineri.

Când o să am mai mult timp, o să mă mut şi eu în lumea asta. Acum am ceva de terminat până mâine.