Lui C., copilul dimineţilor senine

La casa cu perdelele negre azi n-o să se-aprindă nici o lumină. Nimeni azi nu vrea să vadă soarele. Vor sta toţi în ungherele cele mai întunecate ale camerelor şi-L vor întreba pe Dumnezeu la ce s-a gândit atunci când te-a ascuns pe tine în umbra durerilor lor. El n-o să le răspundă, dar o să-ntunece şi mai adânc ceru-n care te-ai pierdut. Azi are să ningă. Rece şi grav, întocmai ca în ultima zi.
Casa cu perdele negre o să fie îngropată într-o tăcere de mormânt azi. Oamenii o să treaca pe-acolo şi nimeni n-o să-ndrăznească să intre. În faţa porţilor ferecate, panglicile negre vor fi dezlegate şi nimeni n-o să ştie cine a făcut asta.
Prin zăpadă, până aproape de crucea care ne umbreşte zi de zi privirile, o să se piardă urmele paşilor grei şi obosiţi a celor care se sting după tine. Toate florile-şi vor găsi azi odihna pe pieptul tău, în inima-ţi bolnavă, care-a-ncetat să mai bată alături de-a noastră. Nimeni n-o să scoată o vorbă, dar toţi or să fie-ngenuncheaţi sub neputinţa lacrimilor secate din ochii lor. Şi-apoi tăcere necuprinsă.
Spre seară, străzile neluminate vor fi mai pustii ca-n orice altă noapte. Oameni înspăimântaţi o să-nchidă uşile în urma lor, purtând în priviri amintirea îngerului morţii. Apoi tăcerea îngheţată o să fie sfâşiată de un cântec de jale ce-o să răsune din casa cu perdele negre. În casele lor ferecate, toţi vor încremeni sub vraja acestui glas. Într-un ultim strigăt disperat, o mamă o să-şi cheme înapoi fiul plecat prea singur şi prea devreme pe-un drum care niciodată nu se mai întoarce înapoi.
Azi e o lună de când nici un zâmbet n-a mai luminat casa înfăşurată în negru. E o lună de când copilul dimineţilor senine a închis moartea în ochii lui.
Azi se-mplineşte o lună de când te-ai rătăcit într-o lume în care noi nu-ţi mai putem strânge mâna şi nu-ţi mai putem auzi glasul. De-o lună se stinge viaţa în noi, în ritmul unor muzici tot mai sumbre. În fiecare zi de-atunci purtăm sinucigaş în noi dorul după tine. Murim de-atunci în fiecare zi, ucişi de gândul că niciodată n-o să te mai ţinem în braţe; niciodată n-o să-ţi mai spunem cât de mult te-am iubit.
E-o lună de când inima ta obosită şi-a găsit odihna şi-a frânt inimile noastre în cioburi. Am vrea să credem că e doar un coşmar din care o să ne trezim când o să se facă lumină. Dar ştim că visul tău abia a început...
Să-ţi fie somnul liniştit, C.


De-acum înainte, în fiecare zi de 13, în casa cu perdele negre n-o să se-aprindă nici o lumină.