Drum către casă

Am ascunsă în privire amintirea ultimelor dorinţe neîmplinite şi fiecare bătaie de pleoape stârneşte furtună în ochii mei. Am obrajii coloraţi în roşul ultimelor vise pe care n-am mai avut timp să le împărtăşim înainte de a pleca spre casă. Dacă aş fi ştiut să pictez, aş fi pictat într-o noapte un tablou invizibil, cu o candelă pe care nici vântul n-a putut s-o stingă vreodată. Şi-aş fi învăţat apoi să cânt la o vioară care scoate doar sunete supersonice. Aş fi despărţit în două, cu vârful degetului mic ceaiul rămas în ceaşca Ta, de dimineaţă, când am fost prea grăbită ca să stau cu Tine la masă. Da, întocmai ca Moise la Marea Roşie. M-aş fi întins apoi, încet, pe spate, să pot privi fără mirare dansurile de stele ce-mi luminează uneori alergarea. Şi-n cele din urmă, în viteză de anotimpuri necunoscute şi-ntr-o tornadă de culori sângerii, mi-aş fi găsit odihna în braţele Tale. La umbra aripilor Tale.

Aş rămâne o vreme liniştită acolo, până când Tu, obosit sub greutatea gândurilor mele neîmpărtăşite, Ţi-ai dori să mă-nveţi să Te cunosc. Aş rămâne acolo, până în suflet mi-ar creşte un oraş cu clădiri în formă de speranţă, cu ceruri noi şi cu un pământ nou. Aş aştepta un timp să văd cum se termină povestea şi-apoi aş lua-o iar de la capăt, cu alţi oameni şi alte poveşti. Te-aş lua de mână şi aş şti că lângă Tine nu e pustiu sau umbră care să-mi poată răpi bucuria. Aş şti că pe Tine Te-am căutat când am descoperit că ritmul în care îmi bate inima e doar portativul unui al cântec ce mă poartă pe mine spre casă. Aş şti că ai fost Tu, răspunsul la toate întrebările care mi-au tulburat vreodată albastrul cenuşiu din privire.

Aş pleca în fiecare zi pe alt drum, doar ca să mă întorc înapoi la Tine. M-aş topi în zâmbetul Tău, dorindu-mi ca ultima dorinţă să-mi fii Tu.

Dar azi port pe umeri ultima toamnă. Ultima ploaie-n priviri, ultimul cer întunecat pe pleoape. Port în mine ultima-ntristare înainte să beau din fântâna bucuriei săpată în Tine. Ştiu, mă scutură azi ultima furtună, înainte să-mi faci din petalele căzute un locaş cum în nici o poveste n-am mai văzut.

Acum dar, mai lasă-mi o vreme pacea braţelor Tale deschise, căci până să Te întâlnesc, mereu o să Te-ntreb dacă Ţie îţi e vreodată dor de mine, aşa cum mă sting eu de dorul Tău în fiecare noapte şi-n fiecare răsărit de soare.