Insomnia. Ultima parte.

În faţa oglinzii mele, lumea apare întotdeauna răsturnată. Am crezut o vreme că oglinda trebuie să fie vinovată pentru felul în care se-arată lumea mea uneori. Azi m-am apropiat de oglindă, sperand ca e una din zilele bune, în care toate lucrurile o să stea liniştite, la locul lor. Când am deschis ochii, în oglindă nu se mai vedea nimic. Eram numai eu şi restul întuneric. Am şters cu mâneca hainei oglinda, dar nimic nu s-a mai luminat. Am rămas nemişcată, aşteptând ca din întunericul în care se topea trupul meu, să răsară restul lumii mele, cu susul în jos. Nu s-a întâmplat nimic. Doar în ochiul meu drept a-nceput să crească o boală de-o culoare sângerie. Trebuia să fie înfricoşător să se-ntindă roşul peste privirile mele, dar nu mă tem.
Peste oglinda mea se-ntâmplă-n fiecare dimineaţă viaţa. În noaptea asta, ca niciodată, peste oglinda mea se-ntâmplă somnul. E un somn sacadat, întrerupt de vise pline de moarte, dar acolo lumea mea încă există şi boala sângerie din ochiul meu drept se stinge în insomnie.
Azi e ultima parte.