Pe Jessy Dixon l-am auzit pentru întâia oară în urmă cu doi sau trei ani. Pe vremea aia eram fan GVB (Gaither Vocal Band) şi îmi plăcea să mă uit la Homecoming-urile organizate de Bill Gaither şi soţia lui. Să nu se înţeleagă greşit: plăcerea de a-i asculta pe Gaitheri nu s-a diminuat cu nimic nici acum. Încă îi consider cei mai reprezentativi pentru genul de muzică pe care îl practică. Dixon a fost invitat în cadrul unuia dintre evenimentele amintite mai sus şi după ce l-am ascultat nu mi l-am mai putut scoate din cap. E destul de ciudat, dar încă îmi amintesc perfect până şi culoarea costumului pe care îl purta. Nu ştiu dacă a fost vorba de dansul lui, de pasiunea cu care cânta, de inflexiunile uimitoare din vocea lui, dar pur şi simplu l-am iubit.
Nu mi-am făcut niciodată speranţe că o să am ocazia să-l ascult vreodată într-un concert, la fel cum nu sper să-i văd vreodată pe cei din GVB. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să-l aud cântând live pe David Phelphs! Sau să-l văd pe Guy Penrod! Dar în pofida lipsei mele de imaginaţie, aseară J.D. a avut concert în Cluj. E inutil să mai spun că eu îmi cumpărasem biletul de mai bine de trei săptămâni când unii prezenţi la concertul de aseară nici nu ştiau cine e J. Dixon. Dacă mi-a plăcut? Nu, nu mi-a plăcut. I LOVED IT! E drept că am fost la Delirious la concert şi atmosfera de acolo a fost cât se poate de ok, dar nu ştiu din ce motiv, la concertul lui J.D. atmosfera a fost incomparabil mai bună decât la Delirious. Ar trebui să precizez poate faptul că Jessy are nici mai mult nici mai puţin de 70 de ani! Emană o energie debordantă, încât nu de puţine ori mi-a cam stat inima în loc urmărindu-i mişcările. Se pare că numai eu aveam grija asta, pentru că el a menţinut ritmul până la sfârşitul spectacolului.
Jessy Dixon e dependent de libertate, de cer, de muzica pe care o cântă. Locuieşte în Chicago şi e mândru că e din acelaşi oraş cu Obama. E mândru şi de faptul că Obama a ajuns preşedinte. A colaborat cu o mulţime de cântăreţi cunoscuţi, a ajuns celebru, dar în acelaşi timp a rămas la fel de simplu ca înainte de a urca pe scenă. Iubeşte România şi o să revină în octombrie. La concertele lui, ţi-e aproape imposibil să rămâi aşezat. E atâta bucurie în ceea ce face, încât nu poţi să nu te molipseşti. Aseară aplauzele publicului l-au întors de patru ori înapoi pe scenă. Şi bineînţeles n-a putut să ne lipsească de dansul lui celebru! A intrat pe scenă şi a urcat pe "stâncă", şi a ieşit de pe scenă, dar nu înainte de a mai sta o dată pe stâncă. Binîenţeles că nimeni n-ar fi crezut că are 70 de ani şi asta a făcut totul cu atât mai uimitor.
Aş putea continua încă o oră pe tema asta, dar mă tem că ar fi un text înţesat cu adjective la superlativ. Motiv pentru care am să închei aici, menţionând încă o dată că aseară am avut parte de un timp extraordinar, cu mici excepţii. Şi ca să nu fie totul ca un film prost american, cu happy ending, iată şi excepţiile:
1. De la începutul până la sfârşitul concertului, individul din spatele meu a avut câte ceva de comentat. Şi asta doar pentru că la început l-am rugat politicos să îşi ia geanta de pe spătarul scaunului meu. La un moment dat nu am mai rezistat şi m-am întors către el şi în felul ăsta a izbucnit un adevărat conflict verbal.
2. La început, soră-mea i-a spus lui M.(cu care venisem la concert) să nu lase maşina acolo unde a lăsat-o până la urmă, pentru că în Cluj se mai practică ridicarea maşinilor parcate neregulamentar. Nu ştiu dacă a fost doar intuiţia ei feminină, dar când am ieşit Jeep-ul lui M. nu mai era acolo unde îl lăsase. Drept urmare, a trebuit să mergem pe jos acasă, într-un frig care-mi intrase în oase.
3. Pentru că trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul, bineînţeles că nu se putea să nu avem parte de o defecţiune ceva. Spre finalul concertului, tot sistemul audio a luat-o razna şi preţ de 15 minute nici un microfon nu a mai funcţionat. În cele din urmă au reuşit să descopere problema, dar n-au reuşit să repare penibilul momentului. Noroc că Jessy Dixon nu e numai un cântăreţ de axcepţie, dar şi un show-man nemaipomenit.
P.S. Fotografia e destul de veche, dar încă reprezentativă.
"When you feel alone and you think you can't carry on any longer, you can go to sleep. Because there is Somebody that never sleeps!"
Nu mi-am făcut niciodată speranţe că o să am ocazia să-l ascult vreodată într-un concert, la fel cum nu sper să-i văd vreodată pe cei din GVB. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să-l aud cântând live pe David Phelphs! Sau să-l văd pe Guy Penrod! Dar în pofida lipsei mele de imaginaţie, aseară J.D. a avut concert în Cluj. E inutil să mai spun că eu îmi cumpărasem biletul de mai bine de trei săptămâni când unii prezenţi la concertul de aseară nici nu ştiau cine e J. Dixon. Dacă mi-a plăcut? Nu, nu mi-a plăcut. I LOVED IT! E drept că am fost la Delirious la concert şi atmosfera de acolo a fost cât se poate de ok, dar nu ştiu din ce motiv, la concertul lui J.D. atmosfera a fost incomparabil mai bună decât la Delirious. Ar trebui să precizez poate faptul că Jessy are nici mai mult nici mai puţin de 70 de ani! Emană o energie debordantă, încât nu de puţine ori mi-a cam stat inima în loc urmărindu-i mişcările. Se pare că numai eu aveam grija asta, pentru că el a menţinut ritmul până la sfârşitul spectacolului.
Jessy Dixon e dependent de libertate, de cer, de muzica pe care o cântă. Locuieşte în Chicago şi e mândru că e din acelaşi oraş cu Obama. E mândru şi de faptul că Obama a ajuns preşedinte. A colaborat cu o mulţime de cântăreţi cunoscuţi, a ajuns celebru, dar în acelaşi timp a rămas la fel de simplu ca înainte de a urca pe scenă. Iubeşte România şi o să revină în octombrie. La concertele lui, ţi-e aproape imposibil să rămâi aşezat. E atâta bucurie în ceea ce face, încât nu poţi să nu te molipseşti. Aseară aplauzele publicului l-au întors de patru ori înapoi pe scenă. Şi bineînţeles n-a putut să ne lipsească de dansul lui celebru! A intrat pe scenă şi a urcat pe "stâncă", şi a ieşit de pe scenă, dar nu înainte de a mai sta o dată pe stâncă. Binîenţeles că nimeni n-ar fi crezut că are 70 de ani şi asta a făcut totul cu atât mai uimitor.
Aş putea continua încă o oră pe tema asta, dar mă tem că ar fi un text înţesat cu adjective la superlativ. Motiv pentru care am să închei aici, menţionând încă o dată că aseară am avut parte de un timp extraordinar, cu mici excepţii. Şi ca să nu fie totul ca un film prost american, cu happy ending, iată şi excepţiile:
1. De la începutul până la sfârşitul concertului, individul din spatele meu a avut câte ceva de comentat. Şi asta doar pentru că la început l-am rugat politicos să îşi ia geanta de pe spătarul scaunului meu. La un moment dat nu am mai rezistat şi m-am întors către el şi în felul ăsta a izbucnit un adevărat conflict verbal.
2. La început, soră-mea i-a spus lui M.(cu care venisem la concert) să nu lase maşina acolo unde a lăsat-o până la urmă, pentru că în Cluj se mai practică ridicarea maşinilor parcate neregulamentar. Nu ştiu dacă a fost doar intuiţia ei feminină, dar când am ieşit Jeep-ul lui M. nu mai era acolo unde îl lăsase. Drept urmare, a trebuit să mergem pe jos acasă, într-un frig care-mi intrase în oase.
3. Pentru că trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul, bineînţeles că nu se putea să nu avem parte de o defecţiune ceva. Spre finalul concertului, tot sistemul audio a luat-o razna şi preţ de 15 minute nici un microfon nu a mai funcţionat. În cele din urmă au reuşit să descopere problema, dar n-au reuşit să repare penibilul momentului. Noroc că Jessy Dixon nu e numai un cântăreţ de axcepţie, dar şi un show-man nemaipomenit.
P.S. Fotografia e destul de veche, dar încă reprezentativă.
"When you feel alone and you think you can't carry on any longer, you can go to sleep. Because there is Somebody that never sleeps!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Silence is gold. Don't you wanna get rich?