Cuvinte de-nceput de poveste

Aveam în minte două cuvinte pentru un început de poveste. Credeam că o să se nască aşa, o poveste cum nimeni niciodată n-a trăit. Le-am ascuns în cutia de carton în care păstram jucăriile copilăriei mele, fiindcă ştiam că oamenilor nu le pasă de nişte vechituri. Ştiam că e cel mai sigur loc din viaţa mea. Plănuiam ca într-o zi, într-o zi de toamnă cu o ploaie măruntă, să scot cutia de carton de sub pat, să regăsesc cele două cuvinte, să le împletesc ca într-o construcţie de puzzle şi aşa să înceapă povestea.
Anotimpuri şi anotimpuri s-au vărsat peste mine, ca o apă alergătoare de munte. Pe mână încă mi se mai vede cicatricea pe care-am căpătat-o la ultima căzătură. Încerc să număr toamnele prin care am trecut, sau care au trecut prin mine, dar undeva, la mijloc, o toamnă se pierde. Numărătoarea inversă e întotdeauna completă, dar când vine vorba de numărul anilor, întotdeauna unul se-ascunde. Pe orice faţă aş întoarce zarul, ceva pare să nu se potrivească. Am căutat anul şi toamna care lipseau peste tot. Sertarele sunt goale, toate ferestrele deschise, dar nici urmă de frunze căzute. M-am gândit că poate-ntr-un al joc, am ascuns o toamnă, doar ca să văd dac-o s-o găsesc mai târziu. Nu-mi aminteam de-aşa un joc, dar mi se-ntâmplă uneori să uit şi ordinea anilor mei. Ar fi posibil să fi uitat. Răspunsul la jocul de-a ascunselea e întotdeauna cutia de carton cu jucării. Ar trebui doar s-o scot de sub pat şi să arunc o privire în ea. Fereastra e deschisă, dar afară e încă iarnă. Nu ninge, dar nici nu plouă. Şi eu nu ştiu a câta toamnă a trecut de când am pus cuvintele pentru începutul de poveste. Poate-ar fi trebuit să-nceapă demult povestea şi-n felul ăsta n-o să ajung niciodată să-i ştiu finalul.
Am scos cutia de carton învechită şi toamna pe care-o căutam era toamna în care uitasem cuvintele de poveste. Am răsturnat toate jucăriile pe podea şi am căutat printre ele cuvintele pe care nu le ştia nimeni, care trebuiau să încapă într-un început de poveste cum n-au mai trăit oamenii până acum. Nici urmă de ele. Ştiam că nu puteau să fie în altă parte.
Păpuşa mea preferată arăta ca şi cum tocmai s-ar fi întors de la război. M-am întrebat dacă a durut-o când i-au amputat mâna. Unul din ochi stătea mereu închis. Îmi aminteam că ultima oară când o ţinusem în braţe, îmi zâmbise. Poate doar mi se păruse. Îmi era milă de ea, aşa că am pus-o înapoi în cutie, pe batista ce-o foloseam în loc de pat. I-am găsit până la urmă şi mâna căzută, şi după ce i-am pus-o, nu mai părea chiar aşa tristă. Toate jucăriile păreau mai obosite şi mai plictisite decât le ştiam eu. M-am întrebat de ce, când le dădusem atâta vreme de odihnă. Le-am aruncat înapoi pe toate în cutia de carton, simţindu-mă vinovată că nu am timp să mă joc cu ele. Căutam două cuvinte şi asta era singura preocupare. După ce am pus înapoi în cutie ursul de pluş, fără de care nu puteam dormi niciodată, mi-am dat seama că e ceva ciudat la el. Era mai vesel decât toţi ceilalţi, iar de oboseală, nici vorbă. L-am privit bănuitor, dar el îmi evita privirea. Îmi era cât se poate de clar! Ursuleţul de pluş înghiţise cuvintele pentru povestea mea. Ştiam că n-o să le mai am înapoi, oricât aş stărui. Am împins înapoi cutia sub pat, dar am păstrat ursuleţul de pluş. Îl mai privesc uneori şi îmi vine să zâmbesc.
E doar un urs de pluş, dar ascunde în el o poveste cum nimeni, niciodată n-o să mai trăiască. În fiecare zi, povestea creşte tot mai mare în el, dar el rămâne neschimbat. E doar un urs de pluş. Nu-nţelege ce mistere ascunde-n el.
E doar un urs de pluş, dar ascunde în el o poveste al cărei sfârşit sau început eu n-o să-l aflu niciodată.
Morala: Copilăria n-are nevoie de odihnă.