Insomnia. Partea 2.

E spre cinci dimineata. Dacă stau să număr nopţile de când n-am mai dormit, ar fi probabil a cinsprezecea. Nici măcar nu ştiu dacă e ceva în neregulă cu mine sau pur şi simplu fac asta în mod conştient. Mi-e cumplit de cald şi sete. Ca un drum care nu mai ajunge niciunde. Şi eu am ajuns mai departe decât drumul, mai departe decât mă ţin puterile. Tot ce-aş vrea acum e să mă întind în mijlocul drumului care duce spre nicăieri şi să nu văd decât cerul albastru deasupra mea. Apoi brusc să înceapă o ploaie de toamnă. Eu să rămân nemişcată şi să prind imaginea asta în ritmul bătăilor inimii mele, cu ochii larg deschişi, cu trupul frânt. S-o închid apoi în mine, ca într-o fotografie veche alb-negru. Nu ştiu dacă aş vrea să mă mai ridic. Nu în momentul ăsta. Nu ştiu dacă aş vrea să mai văd cerul albastru. Poate mâine. Poate niciodată. În secunda asta aş vrea doar să mă agăţ de marginile unor nori întunecaţi şi să-mi imaginez că, într-o zi, povestea în care sunt captivă de-atâta vreme, o să plouă peste pământ. Aş vrea apoi să opresc universul în loc pentru o clipă şi-aşa să strâng toată ploaia în cenuşiul din privirile mele.
Întocmai ca într-o fotografie veche alb-negru...
Culoarea o să ardă în mine.

5 a.m. tic-tac tic-tac. şi la urmă tăcere.