Mi se topesc cuvintele sub greutatea şi amarul unui foc ce-mi mistuie plămânii de-atâta vreme. Căutam dragoste pe drumuri unde credeam c-am s-o găsesc de cumpărat la orice tarabă. Şi-am găsit de vânzare toate visele celor ce trecuseră înaintea mea pe-acolo. Atâta lumină bolnavă închisă în cutii ruginite de fier şi atâtea dorinţe neîmplinite captive coliviilor grele . Nimeni nu mai zâmbeşte pe drumul ăsta. Toţi îşi poartă în spate, cu ultima pâlpâire de speranţă, poverile viselor lor frânte. Au uitat cum e să poarte pe chip bucuria zilelor în care învăţau să construiască cetăţi pentru o viaţă de nemuritor. Au uitat ce-adânc şi senin răsăreau atunci ceruri noi sub urmele paşilor lor neîntinaţi. În ochi le dansează disperarea un dans al morţii, care le-a furat ultimul zâmbet ce-l ţineau ascuns, tremurând, în buzunarul hainelor rupte.
Şi ani de zile de când trec pe lângă ei, am stat mereu liniştită la gândul că eu sunt altfel. Altfel decât urlă privirea lor dispreţuitoare când le ies în cale şi-ncearcă fără izbândă să mă ocolească. Azi, după ultima tentativă eşuată de evadare, plec numai capul şi trec mai departe. Ce rost mai are-acum să caut ieşirea, când am aflat că sunt unul de-al lor, sclav plecat sub aceeaşi furtună nebună. La fel ca ei, trăiesc aşa, minţind cerşetorii că mă grăbesc să iau drumul afară dintr-un labirint în care am intrat intenţionat. Nu sunt altceva decât sărutul rece al unui străin ce nu m-a mai căutat de-o veşnicie-ntreagă. Şi eu, cel mai străin dintre pământeni, caut dragostea în locuri în care se vând doar scheletele unor vieţi irosite pe frânturi de iluzii.
Şi nu mi-aş dori nimic mai mult acum, decât să mă ascund în praful de pe marginea asta de cer şi-acolo să mă găsesc plângând mai pierdut decât am făcut-o vreodată. Să uit de anii robiei mele de pe strada cu tarabe, să uit de oameni ce-şi cară istoviţi trecutul în spate, să uit că l-am iubit, că mă iubesc, că voi iubi întotdeauna umbra unui anotimp pe care nu l-am trăit niciodată. Să plâng un râu, din care să răsară apoi o lume nouă, în care nimic din ce-am trăit până acum să nu mă mai cheme înapoi şi nimic din ce-am căutat până acum să nu mai sper să găsesc.
Dar nu-mi amintesc nicidecum versurile cântecului de jale care mi-a tulburat visul din noaptea când pe pământ s-a auzit numai plânsul meu singur. Şi mă strecor în continuare, nebăgată în seamă, printre amintiri care mă urmăresc necontenit. Şi-ntr-un final recunosc că am obosit să mai fug de ele. Dacă mă iubeşte cineva în oraşul ăsta, în care nimeni nu cunoaşte pe nimeni, aş putea să învăţ iarăşi să plâng. Acum nu mai vreau să mai ştiu nici măcar care-i ieşirea din labirint, când la urma urmei, aici trăim noi, nebunii care gonim în văzul tuturor, fantomele unui trecut pe care-am vrea să-l uităm.
Nu ne place nimic aici, în oraşul în care trăim ca şi cum nimic din ce-am făcut odată, n-a rupt din noi liniştea şi nădejdea . Nu ştim să plângem sau să râdem şi n-avem nevoie de nimeni să ne-asculte poveştile. Din când în când ne mai punem poverile jos să ne odihnim gândurile sălbatice, dar niciodată nu schimbăm direcţia.
Tot ce-am vrut să ştiu când ţi-am scris rândurile astea, e dacă ieri când te-ai apropiat de mine, te-ai întristat şi tu peste măsură...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Silence is gold. Don't you wanna get rich?