Getting worse, but I can't help it...

E luni dimineaţă. De fapt, să fiu sinceră, prima propoziţie ar trebui să sune cam aşa: E luni, muuuult prea dimineaţă pentru un om normal, aşa cum încerc eu să fiu în ultima vreme. Nu, nu-mi reuşeşte nicicum.
După cum spuneam e luni, mult prea dimineaţă ca să fiu în faţa laptopului, mult prea dimineaţă ca să am încă pe mine blugii rupţi pe care i-am tras pe mine aseară, când am coborât până la magazin, mult prea dimineaţă ca să fiu în stare să leg mai mult de trei propoziţii coerente, muuuult mult prea dimineaţă. E 04:17 a.m. şi da, eu îndeplinesc toate condiţiile pe care le-am enumerat mai sus. Şi totuşi sunt trează încă. Cât despre laptop, se comportă exemplar pentru cât l-am chinuit zilele astea. De blugi nu sunt neapărat mândră, pentru că de fiecare dată când îmi îndoi genunchiul, ruptura din genunchi devine si mai mare. Nici nu ştiu ce m-a apucat să iau pe mine blugii ăştia pe care nu i-am mai îmbrăcat de mai bine de-un an. De fapt ştiu. Nu, n-o s-o spun cu voce tare.
Cât despre coerenţa exprimării mele la o oră aşa matinală...i'll figure it out mâine, când o să revin asupra postului.
Ok, recunosc că la început mi s-a părut chiar funny să stau trează până spre dimineaţă. Într-un fel sau altul aveam şi explicaţii pentru insomniile mele. Şi am avut câteva explicaţii destul de bune. După două săptămâni...însă, începe să nu mai fie amuzant! Deloc amuzant. Şi azi se împlinesc exact două săptămâni de când orarul meu pentru somn a ieşit pur şi simplu de sub control. Până aseară mi-am zis că pur şi simplu, nu trebuie decât să mă întind la 12 în pat şi cu siguranţă toate problemele astea o să dispară. Nu m-am pus chiar la 12, ci mai mult pe la 2...şi surpriza a fost că mi-a luat încă o oră jumătate să adorm. Şi da, am binevoit să mă trezesc la 7:30 şi să merg şi la biserică.
A mai auzit cineva vreodată de expresia "zombie walk"? Nici măcar nu ştiu dacă există sau am inventat-o eu, dar descrie perfect mersul meu, dimineaţa. Cred că aş putea, la fel de bine, veni şi cu "zombie face" şi sunt sigură că nimeni n-ar îndrăzni să mă contrazică, dacă m-ar vedea când mă trezesc. Încă încerc să iau totul ca pe o glumă, dar felul în care stau pantalonii ăştia pe mine acum, mă face să mă întreb cam cât de departe poate duce gluma asta. Şi chiar dacă aş râde acum la orice replică seacă, e cât se poate de evident că e doar reacţia mea naturală la oboseală.
Două săptămâni şi e din ce în ce mai rău. Joi spre vineri a fost probabil cea mai proastă noapte, pentru că până la 7.30 dimineaţa n-am reuşit nicicum să mă ridic de pe fotoliu şi să mă întind în pat. Când am făcut-o în cele din urmă, m-am simţit paralizată. Chiar dacă n-am habar cum se simte asta. Dacă situaţia asta o să mai continue pentru încă o săptămână, sunt convinsă că o să ajung să scriu că m-am simţit moartă, oricât de ciudat a suna asta. Hopefuly, it won't!
La urma urmei, azi ar trebui să fie o zi bună. Se împlinesc exact şase luni de la un eveniment anume din viaţa mea (la ora asta n-aş putea lega o frază coerentă despre momentul respectiv, aşa că mai bine îl mai păstrez o vreme în umbră) şi e şi ziua lui Ovi S., unul dintre cei mai...(habar n-am cum să-i spun)...cred că cei mai dragi oameni mie. E probabil vorba despre perioada şi modul în care l-am cunoscut. Cred că exagerez puţin când îl număr pe Ovi S. în categoria aia, dar măcar atât o să-mi permit să fac pentru el de ziua lui. Deci Happy Birthday, Ov!O să am grijă ca în sms-ul pe care o să i-l trimit, să scriu Ovi şi nu Ov, dacă nu vreau să aud din nou spunându-mi-se cumva cum nu mi-aş dori nicicum.
E deja 5 şi azi n-o să pot dormi mai târziu de ora 10.
-Ce poate fi însă şi mai trist decât să-mi aud ceasul sunând deşteptarea la 8?
-Să-mi sune la 6!
Poate-ar trebui să merg la somn, în final. Poate...